Ştie vrăjmaşul că plăcerea pământească, pentru cine umblă după ea, are drăceasca putere să desfacă pe om de dragostea Lui Dumnezeu şi să i-o întoarcă spre plăcerea a orice altceva afară de Dumnezeu. Prin urmare, dacă mai avem inima prinsă de ceva de pe pământ, stăpânitorul lumii acesteia încă ne mai tine legați în împărăția lui, de vreme ce dragostea noastră către Dumnezeu încă n-a ars şi ața aceea.

 Chiar şi după Legea Vechiului Testament, căsătoria e de nedezlegat.

Ştiind aceasta „fariseii s-au apropiat de Iisus, ispitindu-L: se cuvine oare ca bărbatul
să-şi lase femeia?”

Iisus îi provoacă la Lege. Ei răspund în sensul îngăduirii care a dat-o Moise, cu carte
de despărţire. Dar Iisus, care era la zidirea omului, le-a spus rostul de la începutul zidirii, în care nu merge despărţire, fiindcă amândoi alcătuiesc o singură făptură. 

Iisus reîntăreşte căsătoria la rostul ei de la începutul zidirii.

Iisus nu putea pogorî raţiunile creaţiei din „motivele” lui Moise.
De aceea, Iisus a ridicat căsătoria la rangul de Taină. 

Deci, căsătoria, dacă ar fi trăită de soţi la valoarea şi cuviinţa ei de Taină, ar da şi roade vrednice de Tainele Lui Dumnezeu.

Dumnezeu a ridicat omul la cinstea de colaborator al Său în lume (I Corinteni 3,9; II Corinteni 6,1,4). 
Căsătoria susţinută la rangul la care a instituit-o Dumnezeu ar trebui să realizeze în progresie geometrică posibilitatea acestei colaborări.

Dacă în Taina cununiei cei doi sunt o singură făptură, atunci „această făptură ce
năzuieşte ea?”

„Odrasle pentru Dumnezeu!” (Maleahi 2,15). Răspunsul Revelaţiei e simplu şi
categoric.
La ce e atunci „Hristos cap bărbatului?” 
(I  Corinteni 11,3) dacă nu pentru împlinirea unui suspin al firii: „Căci făptura a fost supusă deşertăciunii - nu de voia ei, ci din pricina aceluia care a supus-o, totuşi cu nădejde: pentru că dorul statornic al făpturii aşteaptă cu nerăbdare descoperirea fiilor Lui Dumnezeu, de vreme ce făptura însăşi se va izbăvi din robia stricăciunii, ca să se bucure de libertatea măririi fiilor Lui Dumnezeu” (Romani 8,19-21)

Fiarele uitau sălbătăcia lor la picioarele sfinţilor. Sălbătăcia din om e însă robie de fiară.

 Creşterea omului la posibilităţile sfinţeniei, ieşirea omului la odihna „libertăţii  fiilor Lui Dumnezeu”, atârnă hotărât şi de atitudinea căsătoriţilor faţă de căsătorie, fiindcă  sfinţii sunt şi roadele căsătoriei, iar ei, mulţi sunt „aleşi”, tocmai din cauza atitudinii religioase a părinţilor, mai înainte de-a îi naşte. 
Aşadar căsătoria are multe motive să fie Taină.

Când familia nu va mai fi întemeiată pe Taină, oamenii vor fi o turmă de fiare destrăbălate.

Cât de puţin au înţeles chiar ucenicii sensul căsătoriei se vede din întâmplarea ce a urmat îndată după lămurire. Mai mult au înţeles mamele ce-şi „aduceau la El pruncii ca  să-şi pună mâinile peste ei şi să-i binecuvinteze”.

„Ucenicii certau pe cei ce-i aduceau”. „Iisus văzând aceasta s-a supărat şi le-a zis:
«Lăsaţi pruncii să vie la Mine şi nu-i opriţi!»”

Iată o supărare a Lui Iisus: supărarea că pruncii nu-s lăsaţi, de mici, să vie la Iisus. 

E  lucru ştiut că din copilărie aduce omul înclinarea pentru Dumnezeu, indiferentismul sau necredinţa. Rar când e altfel.

Copilăria e intervalul vieţii mai apropiat de sfinţenie, mai capabil de credinţă. 

Şi oricum, în orice domeniu, „credinţa” e factorul pe care se clădeşte şi pe care se contează.

Dacă acest factor primordial e înclinat dintru început spre Dumnezeu, vom avea   „credinţa în Dumnezeu”, dacă e înclinat împotriva Lui, vom avea „credinţa în  necredinţă” şi rar se aud cuvintele îndoielnicului de odinioară: „Cred Doamne, ajută  necredinţei mele!”

Filosofia, oricare filosofie, se bazează pe factorul primordial al credinţei în raţiune,  credinţa în ştiinţă, etc.

Împărăţia Lui Dumnezeu e făgăduită copiilor, oamenilor ce o primesc fără discuţie, ca şi copiii, oamenilor ce au venit la Iisus de copii.
Deci, cum să nu se supere Împăratul, când copiii sunt opriţi de a veni la Iisus, când Iisus li-e interzis?

Ştim însă că, indiferent cum e dirijată educaţia copiilor, tot Dumnezeu e Tatăl  sufletului şi cele ce le lucrează educaţia pe dinafară, pot fi zădărnicite de cele dinlăuntru.

Conştiinţa e un grai de altă natură de cum poate vorbi omul.

Cu toate că lucrurile pot să se desfaşoare şi în favoarea necredinţei, totuşi Dumnezeu  rânduieşte fiecărei generaţii libertatea de a se decide.

Mare e răspunderea celor ce opresc copiii de la Iisus: „Mai bine şi-ar lega de grumaz o piatră de moară şi s-ar arunca în mare!” (Marcu 9,42)

Extras din Predica Părintelui Arsenie Boca, Prislop