Prin anii 2000, proaspăt venit din Anglia, cutreieram munții împreună cu doi părinți călugări, astăzi mari în grad, în căutare de pustnici, bătrâni îmbunătățiți. 
Prin codrii feciorelnici ai Neamțului, între Sihla și Agapia, mai erau câțiva bătrâni cu vedere sfântă, care sălășluiau la rădăcina brazilor, în bordeie săpate în pământ. Vorbisem cu un egumen vechi care ne trimisese cu mâncare - pâine, roșii și măsline - la un părinte pustnic. 
Am mers preț de vreo patru ore pe poteci aproape invizibile. Ne-am și rătăcit oleacă. Dar până la urmă, am ajuns. Într-un pieptiș de munte, la buza unei prăpastii, am coborât pe un brad prăbușit până la bordeiul Părintelui, săpat în piatră. 
Am strigat, am bătut cu bota în lemne, nimic. Părintele era pesemne plecat. Într-un târziu, am auzit zgomote. Părintele a ieșit afară din peșteră, ciufulit, posomorât: "Ce căutați aici? Lăsați-mă să dorm!" 

I-am zis că i-am trimis de la egumen alimente. S-a mai domolit. I-am cerut binecuvântare. Ne-a zis: "Dacă tot m-ați sculat, stați pe băncuță acolo, să vă pun de mâncare."

A intrat în peșteră și a ieșit cu un caș de oaie perfect rotund, l-a tăiat pe un fund de lemn și ne-a dat câte o bucată:

"Am un cioban care mai vine pe aici și-mi aduce..." 
 

Părintele tânăr care era cu mine a zis: "Nu mănânc, că azi e miercuri."

Pustnicul s-a încruntat la el: "Ba să mănânci, când îți pun înainte!" 
 

Molfăiam încet cașul cu sare și cu roșii. Era minunat! 
După vreo zece minute, pustnicul a luat restul de caș, l-a pus într-o pungă și mi l-a dat. Apoi ne-a blagoslovit și s-a închis în bordei. 
Pe drumul de întoarcere, părintele spilcuit, curat, impecabil, a zis: "Ce moșneag nebun, lacom și puturos! Dormea ziua-n amiaza mare, era flocos, neîngrijit, somnoros. A mâncat caș de oaie miercurea. Ne-a repezit, în loc să ne mulțumească." 
Eu am zis: "Totuși ne-a deschis, ne-a invitat la masă, ne-a blagoslovit..." 
 

Când am ajuns la Schit, egumenul ne aștepta. Părintele distins i-a spus dezamăgirea lui. 
Egumenul a dat din cap a lehamite, a oftat și a zis: "Așa se smerește el, ca să nu-l laude cineva, că i-ar primejdui mântuirea. Părintele a stat în priveghere de rugăciune toată noaptea, până în zori. De aia se odihnea acum. El mănâncă o dată în săptămână, sâmbătă sau duminica, sau dacă vine un cioban să îi ducă brânză, o dată la două săptămâni. Apoi ajunează doar cu apă. Acuma și bruma de caș pe care o primise v-a dat-o vouă. Iar pentru fiecare om pe care-l vede, face 300 de metanii." 
 

M-am dus în chilie. Am plâns preț de vreo zece minute. Mestecam o gură de caș și priveam în gol. Și îmi dădeam seama cât de goi, de nemernici și de proști am fost noi, care l-am judecat.
Cel mai bun răspuns la întrebările lumii e tăcerea.

(Părintele Ioan Istrati)