Mărturisesc fiii săi duhovniceşti că părintele Paisie avea mare bucurie când îl vizitau ucenicii şi îi cereau binecuvântare şi sfat. Iar când plecau spre casele lor, avea mare grijă să nu li se întâmple vreo ispită pe cale, până auzea că au ajuns cu bine. De aceea, întotdeauna citea credincioşilor şi fiilor săi rugăciunea de călătorie şi le dădea binecuvântare de drum înainte de plecare.

Aşa şi-a crescut şi a purtat grijă de fiii săi duhovniceşti acest mare duhovnic al mănăstirilor noastre.

Mărturisesc ucenicii apropiaţi că pe cei care cădeau în ispite şi în păcate grele, bătrânul nu-i mustra aspru. Ci îi primea cu dragoste, îi încuraja că Dumnezeu le dă iertare, dacă părăsesc păcatele făcute, şi le adăuga aceste cuvinte de îmbărbătare:

– De câte ori cazi, scoală-te, mărturiseşte-ţi păcatele, căieşte-te, fă-ţi canonul, întreabă şi du-ţi Crucea mai departe cu ochii la Hristos, până ajungi sus, la Golgota. Noi cu faptele noastre nu putem zice că ne mântuim, fără mila Lui Dumnezeu, fără duhovnic şi fără rugăciunile Bisericii. Dar să ne găsească ceasul morţii în luptă. Numai mila Bunului Dumnezeu şi a Maicii Domnului să ne ajute să ajungem şi noi la uşa Raiului, şi acolo să strigăm tare: „Deschide-ne, Doamne, uşa milostivirii Tale!”

(Arhimandritul Ioanichie Bălan, Părintele Paisie Duhovnicul, Editura Trinitas, 1993, p. 116-117)