Imediat după hirotonia întru preot, am primit copia unei scrisori către un preot tânăr, proaspăt hirotonit din partea duhovnicului său, în care duhovnicul îi dă niște sfaturi practice despre viitoarea misiune a tânărului în care îi subliniază cele ce urmează: „prioritățile tale să fie în această ordine: sănătatea, familia și abia apoi preoția".
 
Nu am dat prea multă importanță acestui citat, pentru că sănătos eram, soția mi-o iubeam, deci, dă-i înainte cu preoția, cu misiunea, cu slujirea, cu predica, cu cateheza, cu mutatul munților.

Doar că... realitatea din teren m-a izbit atât de tare, încât nici acum nu sunt 100% revenit. Și poate nu voi fi niciodată.
Răutatea oamenilor a venit peste sufletul meu tânăr ca un tsunami, pe nepregătite.

La început de preoție ai doar două variante: să fii pe placul oamenilor și să-ți meargă bine, să fii iubit (adică să fii popă), sau să încerci să fii pe placul Lui Hristos (să fii cu adevărat Părinte) și atunci să te ții, căci tsunamiul este inevitabil.

Sănătatea după doar doi ani a început să fie nu tot mai slabă, ci în cădere liberă. Atunci am văzut acea latură a soției mele pe care nu o știam: latura de preoteasă.

Generația mea își mai aduce aminte probabil de acele desene animate "Copiii de la 402". Este un episod cu numele "Un Crăciun cu Nancy" în care copiii jucând o scenetă cu Moș Crăciun, Nancy, care o interpretează pe doamna Crăciun se plânge că ea lucrează tot anul și Moș Crăciun primește toate laudele.

Cam așa este și cu preotesele.

În față este mereu preotul.

El slujește, el predică, lui i se sărută mâna, lui i se mulțumește.
Preoteasa nu este văzută decât la slujbe, unde stă cuminte și smerit în spate, când se împărtășește, de obicei ultima și când își aduce pruncii la împărtășit.

Deci, pentru multă lume, ea este doar soția preotului, nu ar avea vreun rol prea important.

Realitatea este alta însă. Câteodată este nevoie și ca preotul să împrumute dragoste din inima ei, când inima lui este sfâșiată de către toți.

Răbdarea ei în suferințele și greutățile din parohie este cea care nu-l lasă pe preot să cadă în iadul deznădejdii.
Jerta ei de a trăi de multe ori în înfundături uitate de lume, în sărăcie, renunțând la propria ei tinerețe este imboldul ca preotul să fie statornic și să-și potolească instinctul de a fugi oriunde pentru ca familia lui să aibă un trai mai bun.

Scuipările și hula din partea oamenilor pe care se face că nu le vede îl face pe preot să-și iubească necondiționat comunitatea.
Slujirea pentru soțul ei când acesta este bolnav și în neputință este responsabilă pentru faptul că lumea îl vede pe preot și duminica sau sărbătoarea următoare slujind. Simplitatea ei este scara pe care un preot coboară în smerenie, poate fiind mânat de patima mândriei. Și multe altele...

Toate acestea nu se văd din față. Dar în spatele unui preot slujind este o preoteasă puternică și care a jertfit tot pentru slujirea lui. Să nu mai vorbim despre sufletul preotesei care vede și trăiește toată viața cu ideea că soțul ei trebuie să-și împartă dragostea pentru ea cu dragostea pentru Hristos, Biserică...  oameni...

Când eram în liceu, cineva m-a întrebat cu naivitate: ce facultate trebuie să facă o femeie ca să fie preoteasă?
Pare amuzantă întrebarea și răspunsul pare simplu: să fie soția preotului.

Însă nu orice soție poate fi preoteasă.

Atunci am înțeles scrisoarea.
Ca preot, sănătatea trebuie să fie pe primul loc, căci neavând sănătate nu ai nici familie, nici biserică.

Preoți, iubiți-vă preotesele!

În spatele oricărui preot bun se află un suflet bun de preoteasă!

Preot Dorian Oprișor - Spitalul de Boli Infecțioase Timișoara