*M-a întrebat un tip: "Părinte, fugim în altă țară, sau rămânem?"

I-am zis: "Pământul țării plin de sfinte moaște de eroi e ca trupul mamei. Cum vrei să mori: departe în zări străine, sau strângându-ți mama în brațe?"

În fiecare zi trebuie să mulțumim femeilor curate ale neamului românesc, care au trudit, au plămădit frumusețe și au dat viață pruncilor. Nașterea pruncilor e icoana vieții veșnice: te îndrăgostești iremediabil de o ființă pe care nu ai văzut-o niciodată, dar pe care o simți mereu în inima ta.

*Dacă ne rugăm unii pentru alții, nimic nu ne poate despărți! Orice ură, chiar față de cei răi sau proști, e de la diavolul. Fiecare zi din viața noastră e un război împotriva duhurilor iadului. Cei mai mulți îl pierdem. Dar Hristos, Biruitorul iadului, ne întărește, biruie răul și ni Se dăruiește în Euharistie. Într-o lume imorală, ipocrită, globalistă și înverșunată împotriva Lui Hristos, a fi creștin adevărat a ajuns o vină.

*10% dintre armele umanității, dacă nu s-ar mai face, cu banii ar putea fi hrăniți toți sărmanii acestei lumi.

*Sărutul e o pecete a ființei și a iubirii tale peste cel pe care îl iubești. Gura e o ușă a Tainelor, poarta Euharistiei, trâmbița Logosului, cuibul cuvintelor, casa Evangheliei din noi. De aceea sărutăm icoane, ne hrănim cu Dumnezeu în Euharistie și sărutăm curat pe cei pe care îi iubim. 
 

*Într-o zi, a venit la mine o familie îndurerată. Aveau un copil autist mai măricel și o fetiță mică de doi ani. Copilul nu putea (ăsta e cuvântul) să stea în Biserică, se zbătea îngrozitor, lovea pe ceilalți și aerul din jur, zbiera, dădea cu picioarele. 
Cu chiu cu vai l-au adus purtat în brațe de mama lui, deși avea cam 7 ani. Îl ținea strâns, iar copilul resimțea asta ca pe o agresiune îngrozitoare. Am pus patrafirul pe capul copilului, dar el l-a aruncat cât colo. I-a tras mamei niște palme, de credeam că-i mută gura. Femeia, martiră, sărmana de ea, îl ținea în brațe plângând. 
Printre urlete și zbateri, am început rugăciunea.  Nu suporta să îl ating. Se uita cu o ură sălbatică la mine. 
Să ne înțelegem. Copilașul era un înger. Dar ura era a celui viclean care îl ținea în ghearele suferinței. 
La un moment dat,  copilul a încetat să se mai zbată. Dintr-un gest, copilul s-a întors și m-a zgâriat pe față cu unghiile. Simțeam fierbințeala zgârieturilor. Eram complet neputincios. Cuprins de durere, am pus un deget pe buze și i-am făcut semnul Sfintei Cruci pe frunte, așa cum făceau părinții egipteni din pustia sketică. Și Hristos Dumnezeu a scuipat pe pământ și a uns cu tină plină de harul Lui ochii orbului din naștere. 
Copilul a inspirat adânc, apoi s-a liniștit complet. Expira și ieșea furia aceea din el. 
A stat apoi la rugăciune foarte cuminte. M-a lăsat să îi pun fesul Sfântului Ioan Rusul pe cap și epitrahilul. A sărutat Crucea. 
Îmi bătea inima să-mi spargă pieptul. La sfârșit,  copilul m-a mângâiat pe obrazul zgâriat și a zis: "Măi, măi!" 
Eram siderat. Cum poate Sfânta Cruce, plină de Sângele Lui Dumnezeu să zdrobească toată legătura satanei din sufletele micilor oameni nevinovați, născuți într-un neam necredincios. Sărutați-vă copiii pe frunte și pe suflet! Faceți-le mereu semnul mântuitor al Crucii. 
Să nu ziceți că nu v-am spus!