1. Un monah oarecare, șezând în preajma Nilului, s-a lipit de el diavolul mândriei. Deci, întâi l-a rătăcit de la adevărata credință și l-a adus la cugetarea celor ce se numeau "ierachteni", care ziceau că Mântuitorul n-a luat trup omenesc, nici că înviază trupul nostru cu care ne-am îmbrăcat și că trei începători sunt: Dumnezeu, materia și răutatea. Astfel a atras la răzvrătirea 500 de suflete. Și a putut face aceasta, căci grăia multe bârfeli de acest fel către mulți. Apoi și diavoli a scos, după cum se spune de Domnul nostru în Sfintele Evanghelii: "Căci vor da semne și minuni, încât ar fi fost cu putință să amăgească și pe cei aleși; căci cu domnul diavolilor, într-adevăr, scotea pe diavoli, pentru pierzarea sufletelor. Deci, episcopul acelui loc a venit cu clerul său la părintele Macarie, robul Lui Dumnezeu, și rugându-l, îi zise:
"Vino și ajută-ne; căci dacă până trăiești tu nu vom curăți vecinătatea noastră, toți se vor lipi de dânsul și întru pierzare se vor duce."
  Iar sfântul a zis către dânsul:
  "Iată că vin, dar fiind om simplu, ce pot să fac eu?"

Episcopul stăruia, rugându-l:
  "Eu așa cred că, dacă va veni Dumnezeu, va împăca Biserica Sa; căci eu de multe ori având gând să vin, am fost împiedicat de treburile eparhiei; iar acum, numai suferind pierzarea poporului, și încă temându-mă de osânda Lui Dumnezeu, care zice: "Sângele lor din mâinile voastre îl voi cere; de aceea am venit la tine, căci Dumnezeu m-a trimis."
   Atunci Avva Macarie, sculându-se, a mers cu dânsul și a venit la amăgitorul acela, pe care, când l-a văzut bătrânul, a zis episcopului:
  "Acesta are un diavol din cei stăpânitori și ai cunoscut că acesta nu este locul meu. Împotriva acestor duhuri nu m-am luptat deloc, căci sunt două cete de diavoli, una este care aduce plăcerile și dezmierdările în trupul omului, iar alta care amăgește sufletele, dar care este foarte lesne de biruit. Aceste duhuri le rânduiește satana la vrăjitori și amăgitori, ca și la începătorii de eresuri."
   Episcopul a zis: "Este trebuință de rugăciune din adâncul inimii, căci cuvântul nu are nici o putere."
Deci, i-a poruncit să iasă la dânșii; iar el ieșind, episcopul i-a zis: "Cum de n-ai venit de atâta vreme la noi?" Iar el a răspuns: "Pentru că nu credeți drept." Zis-a către dânsul Sfântul Macarie: "Dar tu crezi bine?" Iar el a zis: "Foarte bine!" Sfântul i-a zis: "Care este aceea pe care noi nu o cugetăm bine?" El a răspuns: "Fiindcă ziceți că trupul a înviat; și încă mai ziceți că și Dumnezeu a luat asupră-Și trup și oase." Bătrânul i-a zis: "Dacă zicem de la noi, rău zicem, iar dacă astfel a grăit adevărul, tu pentru ce grăiești împotrivă? Cu toate acestea noi vom spune ție cum credem și dacă te vei îndupleca, bine vei face; iar dacă nu, tu însuți vei primi pedeapsa de la Dumnezeu, pe ale cărui dogme le lepezi". El a zis: "Eu întâi să-ți spun credința mea..." Iar sfîntul a zis:
  "Credința rea nici să nu se numească credință."
   Deci, a poruncit episcopului să zică Simbolul credinței și episcopul a zis: "Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl, Atotțiitorul; și celelalte de aici înainte, cum și alte graiuri de la apostolul. Atunci s-a rușinat ereticul și neavând ce să răspundă, a zis către Sfântul Macarie:
  "Mie nu-mi grăi credința cea din cuvinte, ci să mergem la morminte și tu să înviezi cu trupul pe unul din cei ce zac acolo și voi crede că bine cugetați, ori eu să scot suflet fără de trup, și să vă rușinez pe voi." Și, întorcându-se Sfântul Macarie, a zis episcopului:
  "Mare este răul, căci și pe Dumnezeu Îl ispitim, ca pentru un îndrăcit să se facă atât de mare semn."

Zis-a episcopul:
  "Ba nu, părinte, ci pentru o eparhie întreagă."
   Atunci au mers la morminte și a venit și Ierachtenul să cheme pe diavol. Și mult făcându-și rugăciunea lui cea ereticească, nu putea să scoată nici un suflet fără trup din mormânt. Atunci diavolul n-a ieșit ca mai înainte, căci îi sta împotrivă Duhul cel Sfânt. Și când a văzut că nimic n-a putut face, le-a zis:
  "Pentru necredința voastră nu poate să iasă!" 

Episcopul a zis:
  "Dacă am fi fost rău-credincioși, atunci mai vârtos trebuia să iasă, ca să mustre necredința noastră."
   Iar bătrânul, rugându-se în sine, netăgăduind nimic, a plecat genunchii la pământ, după ce a stat un ceas la rugăciune; împreună cu toți care erau de față, s-a ridicat, și lovind cu toiagul cel de finic un mormânt, pentru că toiegele monahilor celor de acolo sunt de finic, a înviat un om din mormânt, nu vreunul care a murit de curând, ci unul mort de mult.
   Această minune văzând-o ierachteanul, a leșinat și ieșind diavolul dintr-însul, el a căzut la picioarele sfântului, împreună cu tot poporul care era de față, și cerea să-l ucidă; dar nu i-a lăsat sfântul, ci l-a luat cu sine în pustie și l-a izbăvit de rătăcire. Apoi, întrebând pe cel ce a înviat dacă știe pe Hristos, el a zis că n-a auzit despre El nici când trăia. Deci, sfântul botezându-l, l-a avut cu sine trei ani și apoi cu adevărată moarte a răposat, încât se potrivea și la el cuvântul Domnului, că nici acesta n-a greșit, nici părinții lui; ci ca să se arate slava Lui Dumnezeu într-însul. Iar episcopul a întrebat pe Sfântul Macarie dacă s-a suit în inima lui vreun cuget de slavă omenească când a văzut înaintea lui atâta popor, față de o minune atât de mare? El a răspuns:
  "O inimă care are îndeletnicire a căta spre slava oamenilor, unul ca acesta pe Dumnezeu încă nu L-a cunoscut, și ceea ce face, ca un om o face; iar cel ce s-a învrednicit de insuflarea Lui Dumnezeu, întru multă nevoință se află, temându-se să nu cadă. Unul ca acesta numai o credință are, de a ieși din trup, iar slava omenească nici în gând nu-i vine. Deci, o pildă ca aceasta îți zic:
  "Închipuiește-ți pe cineva că umblă pe mare și privește spre cer în soare; unul ca acesta dacă ar vedea locul pe unde umblă, s-ar scufunda. Astfel cel ce privește la slava Lui Dumnezeu, slava cea de la oameni o nesocotește. Iar dacă împrejurul acesteia s-ar întoarce, cade din aceea și căzând astfel, se biruiește de multe patimi."
 2. Apoi Cuviosul Macarie a înviat încă și un alt mort, pentru care părintele Sisoe povestea așa:
  "Am fost în schit cu părintele Macarie și a sosit vremea secerișului; atunci, mergând la seceriș noi șapte, iată o văduvă aduna spice după noi și plângea neîncetat; apoi chemând Macarie pe stăpânul holdei aceleia, l-a întrebat:
  "Ce are această bătrână de plânge mereu?" Iar el a spus lui Macarie că bărbatul ei, luând de la cineva un zălog, a murit fără veste, nespunându-i ei unde a pus ceea ce a luat și voiește stăpânul zălogului aceluia ca s-o ia pe ea în robie cu copiii ei." Și i-a zis Macarie lui:
  "Să-i spui ei ca să vină la noi, unde ne odihnim la amiază." 

Când a venit văduva aceea, a zis către dânsa bătrânul:
  "Întotdeauna plângi astfel?" Ea a spus lui: "Bărbatul meu a murit grabnic; el luase de la cineva niște aur să-l păstreze, dar nu mi-a spus unde l-a ascuns". Zis-a către dânsa bătrânul:
  "Vino ca să ne arăți mormântul bărbatului tău."
   Deci, luând pe frați, a mers cu dânsa, apoi sosind la mormânt, bătrânul a zis către văduvă:
 "Du-te la casa ta!" Și rugându-se, a strigat bătrânul pe cel mort, zicând către dânsul:
  "Unde ai pus vistieria cea străină?" Iar el a răspuns din mormânt: "În casa mea am ascuns-o, sub picioarele patului meu." Și a zis lui bătrânul:
  "Dormi iarăși până la Ziua Învierii."
   Iar frații, văzând aceasta, au căzut de frică la picioarele lui. Și le-a zis lor bătrânul:
  "Nu pentru mine s-a făcut aceasta, pentru că eu sunt un nimic; ci pentru văduvă și sărăcia ei a făcut Dumnezeu lucrul acesta. Însă, să știți aceasta, că Dumnezeu voiește ca sufletul să fie fără păcat, și cel ce va cere de la El, va lua."
   Apoi, mergând, a spus văduvei unde se află vistieria. Iar ea luând-o, a dat-o stăpânului ei și s-a mântuit de robie pe sine și pe fiii ei; și toți cei ce auzeau aceasta, au preamărit pe Dumnezeu.
 3. Încă și un al treilea mort a înviat Cuviosul părinte Macarie; despre care scrie Rufin prezbiterul, astfel:
  "Odinioară, în locurile cele de aproape fiind făptuită o ucidere, se punea vina asupra unui nevinovat și acela a alergat în chilia sfântului, însă au mers în urma lui și cei ce voiau să-l prindă ca pe un ucigaș. Și voiau să-l dea la judecata cea legiuită. Deci, acela se lepăda și se jura că este nevinovat de sângele celui ucis, iar ei stăruiau, făcându-l vinovat. Și, făcându-se de amândouă părțile multă vorbă și sfadă, i-a întrebat Macarie unde este îngropat cel ucis. Și, sculându-se, a mers cu dânșii la mormânt; apoi, plecându-și genunchii, s-a rugat mult și a zis către cei ce stau de față:
  "Acum va arăta Domnul dacă este acesta cu adevărat vinovat de uciderea despre care ziceți." Și a strigat cu mare glas, chemând pe nume pe cel ucis, iar el a răspuns din mormânt. Sfântul a zis către dânsul:
  "În numele Lui Iisus Hristos, zic ție să ne spui nouă dacă ai fost ucis de omul acesta." Iar acela, cu glas foarte lămurit, a răspuns din mormânt, încredințându-i că n-a fost ucis de acela, pe care-l năpăstuiesc fără vină. Atunci, toți mirându-se de o minune ca aceea, au căzut la pământ. Apoi, căzând la picioarele lui, ca iarăși să întrebe pe cel ce zăcea în mormânt, cine l-a ucis. Atunci le-a zis cuviosul:
  "Despre aceasta nu-l voi întreba, pentru că destul este mie ca să izbăvesc de năpastă pe cel nevinovat; iar a da judecății pe cel vinovat, nu este lucrul meu."