Spovedania este și trebuie să fie un act liturgic. O sfătuire, o rugăciune către Hristos care stă nevăzut, primind mărturisirea. Un act de sobrietate dumnezeiască. Nu o îngânare copilărească a frustrărilor, nu o mângâiere erotogenă a suferinței, nu un act tactil de compătimire zaharisită, nu o intrare invazivă în intimitatea trupească. Spovedania se face de regulă în Biserică, nu în cămări ascunse, nu în iatacuri bine dosite.
 

Odată, am fost chemat de o femeie lehuză să-i citesc după naștere. Am intrat, am început rugăciunea. Femeia era în pat, cu dureri, palidă, cu cearcăne imense, sfâșiată de suferință, dar cu bucuria izvorârii de viață în ochi. Bebelușul era lângă ea. După rugăciune, soțul ei, vizibil ambetat, a dat năvală în cameră, acuzându-mă că mă dau la soția lui. I-am explicat că femeia e suferindă, și că niciodată n-aș putea atenta la femeia lui. De atunci niciodată nu mă mai duc singur în casa omului. Ori cu un dascăl, chiar dacă nu are nimic de cântat, ori cu o rudă apropiată, de preferință sobră.
Spovedania e o operație pe cord deschis de cauterizare a păcatelor și de suturare a rănilor din suflet. Doctorul chirurg este Dumnezeu, iar preotul e asistent.