În căsnicie, dragostea este necesară pentru încă un motiv, mai întemeiat decât orice particularitate. Motivul este însăşi firea femeii, rod al dragostei (a fost făcută din coasta lui Adam, iar coasta e lângă inimă), nu este întreagă, dacă îi lipseşte dragostea. Femeia însăşi izvorăşte iubire din maternitatea ei, pe bună dreptate cerând, la rândul ei, să fie iubită, de vreme ce, din fire şi prin însăşi poziţia sa (de soţie şi de mamă) iubeşte.

Istoria şi rânduiala lucrurilor mărturisesc că, dacă soţii doresc să izbutească în încercarea de a trăi în armonie şi normalitate, în permanenţă între ei trebuie să existe dragoste, îndeosebi dinspre bărbat spre femeie. Acest lucru l-a făcut şi Hristos faţă de Biserica Sa. S-a dat pe Sine Însuşi ca să o facă slăvită.

Sfântul Ioan Hrisostom, acest mare Ierarh, cheamă pe bărbat să nu înceteze să-i arate soţiei dragostea sa, precum şi faptul că toata truda şi toată strădania lui au un singur scop: ca ea să fie fericită.

Acest lucru, din nefericire, lipseşte foarte mult astăzi, iar consecinţele sunt dezolante. Semnificaţia şi firea însoţirii au fost falsificate sub înrâurirea harababurii europene, care nu respectă nimic din cele ale personalităţii umane, nici valorile duhovniceşti şi morale pe care înaintaşii noştri le-au păstrat prin jertfe.

Pentru că înmulţirea oamenilor se face prin însoţire rânduită, diavolul, duşmanul declarat al omului, cu turbare încearcă să strice moravurile şi să desfiinţeze legătura dragostei şi a unităţii. Valoarea atât de mare a căsătoriei nu trebuie desconsiderată printr-o viaţă vinovată şi nefirească, ca să nu fim şi noi, la fel ca vechii apostaţi ai valorilor morale, dezmoşteniţi de către Dumnezeu: „nu va rămâne Duhul Meu întru oamenii aceştia, pentru că sunt numai trup” (Fac. 6,3). Şi a dezlănţuit potopul pentru a pedepsi apostazia.

Pentru a-şi uşura izbânda în acest rol, soţul ar trebui să fie pentru soţie – în funcţie de împrejurări – uneori tată, alteori frate, altădată prieten şi întotdeauna bărbat al ei. Dacă va face asta, va avea parte de o atitudine netulburată şi armonioasă din partea soţiei, care, de multe ori este mai binevoitoare şi mai jertfelnică, dar alteori, în faţa unor evenimente neînsemnate, se descurajează şi se teme.

Manifestările de dragoste din partea soţului nu sunt nici exagerate, nici făţarnice, deoarece doar în căsătoria după rânduială, iubirea autentică şi reală poate fi manifestată, din moment ce bărbatul şi femeia devin „un trup”. Orice altă manifestare de tandreţe şi simpatie nu este echivalentă cu a fi „un trup” în căsătoria legitimă, din care răsare lăstarul vieţii umane. De altfel, chiar denumirea genului feminin de parte mai slabă, necesită exerciţiul completării prin dragostea bărbatului, acesta fiind şi motivul principal al geloziei, sentiment ce prisoseşte în cazul femeii. Cel mai bună cale de stingere a geloziei femeii este manifestarea reală şi autentică a dragostei soţului faţă de soţie.

În starea generală denaturată pricinuită de îndepărtarea omului de Dumnezeu, „cu neputinţă este să nu vină smintelile” (Lc. 17,1). Multă atenţie este necesară pentru a păstra legătura însoţirii. Să lăsăm smintelile, din care provin neînţelegerile. Recomandăm îndeosebi bărbatului, care este cap, să nu trădeze dragostea şi legătura cu soţia, deoarece diavolul şi slujitorii lui nu vor înceta niciodată să-i războiască, pentru a lovi însăşi rădăcina vieţii.

O pildă de mângâiere şi sprijin real în momentele dificile, pe care ne-au dat-o bătrânii noştri şi se adresează ambilor soţi este aceasta: „Nu uitaţi niciodată prima săptămână din căsnicia voastră”. Sunteţi amândoi aşa cum eraţi şi atunci. Nimic nu vă separă.

Reamintesc bărbaţilor, „trăiţi înţelepţeşte cu femeile voastre, ca fiind făpturi mai slabe”, (1Pt. 3,7). Asta înseamnă că înstrăinarea femeii se vindecă prin iubire şi prin delicateţe, nu prin dojană şi mânie. Nu fă observaţie soţiei când greşeşte, mai ales în vreme de ispită şi de ceartă. Împlineşte cuvântul lui David: „Iar eu ca un surd nu auzeam şi ca un mut ce nu-şi deschide gura sa” (Ps. 37,13). Mai târziu, când sunteţi singuri, departe de copii – dacă există -, îmbrăţişează-ţi soţia cu delicateţe şi spune-i: „Draga mea, nu ştii cât te iubesc? Vreau să fii o doamnă respectabilă. Ceea ce ai făcut nu îţi e spre cinste”. Abia atunci va accepta greşeala şi îşi va cere iertare cu adevărat. Lucrurile astea se dobândesc prin experienţă. Dacă în momentul când a greşit îi atragi atenţia, se va încăpăţâna, va răspunde înapoi, se va posomorî, va recurge la tot felul de pretexte şi va spune minciuni! Înţelepciunea biruieşte dacă este folosit medicamentul dragostei.

Din cercetările noastre, din ceea ce am auzit şi am văzut, am tras concluzia că cea mai mare responsabilitate pentru orice rău care intervine în căsătorie o au bărbaţii, deoarece nu îşi manifestă dragostea faţă de soţiile lor. Iubesc femeile, dar, din nefericire, nu pe ale lor. Aceasta este rădăcina răutăţii. Atunci apar gelozia şi bănuiala – cu consecinţele cunoscute - mai ales când şi cei din jur încurajează ideea că ceva-ceva se petrece!

Expresivele sfaturi „lăsaţi şi vi se va lăsa”, şi „îngăduiţi-vă unul pe altul” trebuie să fie urmate cu străşnicie pentru a avea o căsnicie normală. Bărbaţii au multe greşeli şi multă asprime. De regulă prisosesc lipsa de atenţie şi concesiile morale, care în vremurile noastre depăşesc limitele. Dacă ceva similar s-ar petrece cu femeia, pedepsele şi răzbunările ar fi nenumărate.

Dragostea faţă de soţie este cu totul îndreptăţită, deoarece singura persoană care fără îndoială va rămâne de partea sa, a bărbatului, este soţia, toate celelalte persoane din jur vor dispărea încet-încet, dar căsătoria soţilor evlavioşi va continua în veşnicie.

(Gheron Iosif Vatopedinul)