51. Altădată spunea: „Dumnezeiescul Părinte Isaac Sirul zice: "Omule, pogoară-te cu mintea în cămara inimii tale şi atunci ai ajuns în cer." Că şi aceea este cămara cerului, a Împărăţiei cerului. Dar Cine ne-a spus nouă că Împărăţia cerului este în inima noastră? Hristos. N-a spus El: "Împărăţia cerului înlăuntrul vostru este!" Deci iată că noi avem Împărăţia cerului în inima noastră. Şi când ajungem cu mintea în inimă, am ajuns la Împărăţia cerurilor.

52. Alteori zicea Părintele Cleopa: „Mintea trebuie să se pogoare în inimă, că inima este cămara minţii. Aceasta-i cămara de care spune Hristos: Tu, când te rogi, intră în cămara ta şi încuie uşa ta şi roagă-te Tatălui tău întru ascuns şi Tatăl tău, Care vede cele întru ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare. Voi credeţi despre cămară, că este cea de lemn, casa? Dacă o luaţi aşa, o luaţi după literă. Ori aici dumnezeieştii Părinţi înţeleg cu totul altfel: Trei uşi ai de încuiat când te rogi: uşa cea de lemn, pentru oameni; uşa buzelor, pentru cuvinte, ca să nu grăieşti cu nimeni decât cu Dumnezeu; şi uşa inimii, pentru duhuri, ca să te pogori cu mintea în cămara inimii. Că inima este cămara minţii”.

53. Spunea odată părintele: „Prin rugăciune trebuie să se unească mintea cu inima. Este o rugăciune a minţii în inimă şi este o rugăciune a inimii curate. Dar să ştiţi că mintea, pogorându-se în inimă, trece două vămi sau obstacole, ca să se unească cu inima. Întâi este vama închipuirii, a imaginaţiei, şi a doua este vama raţiunii de la poarta inimii. Un om înţelept într-o clipeală de vreme le trece”.

54. Despre vama imaginaţiei zicea Părintele Cleopa: „Legea cea mai scurtă a rugăciunii este să nu-ţi închipui nimic când te rogi. Că imaginaţiile sunt de trei feluri: rele, bune şi sfinte. Să nu primeşti nici un fel de imaginaţie. Că dacă te opreşti la imaginaţie, nu poţi intra cu mintea în inimă în vremea rugăciunii. Aceasta este prima staţie. Sfântul Nil Ascetul zice în Filocalie: Fericită este mintea aceea care a ajuns să se roage lui Hristos fără imaginaţie, fără formă! Mintea Mântuitorului n-a avut imaginaţie, spun toţi sfinţii teologi. Pentru că El era Noul Adam şi a venit să restaureze pe vechiul Adam, exact cum a fost în rai. Adam, când a căzut, prin gândire a căzut. Ce i-a zis satana? Nu vei muri,  ci vei fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Şi cum şi-a închipuit că va fi ca Dumnezeu, a căzut prin imaginaţie din darurile date şi apoi a fost izgonit din rai. De aceea dumnezeieştii părinţi numesc imaginaţia «pod al demonilor».

Nici un păcat nu trece de la minte la simţire (la inimă), dacă nu şi-l închipuie întâi omul cu mintea. Deci în vremea rugăciunii n-ai voie să-ţi închipui nimic. Nici imaginaţii sfinte, nici pe Hristos pe Sfânta Cruce, nici pe scaunul Judecăţii. Nimic. Că toate imaginaţiile sunt afară de inimă şi dacă rămâi să te închini la acestea, nu te închini lui Hristos.

55. Iar despre vama raţiunii spunea: „Aici, la această vamă, care este la poarta inimii, o întâmpină pe mintea noastră alte duhuri rele, «teologii întunericului şi filosofii iadului», şi-i dau minţii raţiuni duhovniceşti. Căci mintea noastră, după mărturia Sfântului Vasile, are însuşirea să izvorască veşnic gânduri bune sau rele. Şi nu-i de vină ce izvorăşte. Că ce turnăm într-însa, moara macină. Noi suntem cei care hotărâm dacă dăm drumul la gânduri. În clipa rugăciunii, numai ce vezi că apar cuvinte din Scriptură, cum a ispitit pe Mântuitorul în muntele Carantaniei, căci rolul lor este să te ispitească din Scriptură. Şi ne vin tot felul de raţiuni adevărate şi înalte în vremea rugăciunii! Dar vrăjmaşul nu se supără de asta, când vede că tu raţionezi. El se bucură. Bine că teologhiseşti când te rogi! Fraţilor, n-au ce căuta astea în vremea rugăciunii! Sfântul Ioan Gură de Aur spune: «Tu, când te rogi, nu teologhisi, că eşti batjocorit de demoni!».

Când te rogi trebuie să ai inima înfrântă şi smerită, durerea inimii pentru păcate şi smerenie. Taina asta este a lui Dumnezeu, Izvorul minţilor raţionale din cer şi de pe pământ. Tu te coboară în inimă cu rugăciunea de-un singur gând, adică gândind numai la numele Domnului nostru Iisus Hristos. Cu această raţiune ne coborâm în inimă, zicând aşa: «Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (sau păcătoasa)». Cu altă raţiune n-ai ce căuta. După cum v-am spus la vama imaginaţiei, nici o imaginaţie, cât de sfântă ar fi, nu este în inimă, ci afară de inimă şi trage mintea noastră din inimă afară. Aşa şi raţiunile acestea. Că diavolul are scop să-i dea minţii noastre de teologhisit şi îţi aduce la rugăciune toată Scriptura, dacă vrei, numai să nu te rogi! El ştie că rugăciunea îl arde. Atunci tu capeţi o trufie duhovnicească: «De aceea îmi vin mie acum cuvintele astea aşa de înalte, că eu mă rog lui Dumnezeu!». Şi diavolul râde cu gura până la urechi! Tu nu te rogi atunci, ci teologhiseşti. Mântuitorul îţi spune să te rogi: Voi nu vorbiţi multe ca făţarnicii, cărora li se pare că întru multe vorbe îi aude Dumnezeu!

Hristos cere de la noi rugăciunea «monologhie», adică de-un singur cuvânt, de-un singur gând. Ai văzut pe cananeianca? Mergea după Hristos şi striga cu câteva cuvinte: Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă! şi Fiul lui David, miluieşte-mă! Dar striga din inimă. Ea nu s-a rugat mult, s-a rugat cu un singur cuvânt, dar îl zicea din inimă, până a biruit bunătatea lui Dumnezeu să zică: O, femeie, mare este credinţa ta! Iar noi, în vremea rugăciunii, mai ales a rugăciunii inimii, când vrem să pogorâm mintea în inimă, aşa să ne rugăm, cu un singur gând. Că dacă părăseşti teologia asta în vremea rugăciunii, cu ajutorul lui Dumnezeu, îndată mintea intră în inimă”.

56. Altădată zicea: „Îndată ce mintea a intrat în inimă, ai un semn firesc. Începe ca un cui de foc şi se încălzeşte inima de la centru. Apoi se încălzeşte toată, pe urmă pieptul, umerii, coloana vertebrală, tot corpul şi încep a curge sudori cu mare putere, iar ochii încep a vărsa lacrimi calde de pocăinţă cu mare foc. Asta-i rugăciune de foc! Acum s-a întâlnit Mirele cu mireasa. Hristos cu sufletul nostru. Această unire duhovnicească îl face pe om un duh cu Dumnezeu. Este ceea ce spune apostolul: Cel ce se lipeşte de desfrânată, un trup este cu ea... Iar cel ce se lipeşte de Domnul, un duh este cu El. Această unire şi lipire de Dumnezeu în inimă, prin Iisus Hristos, aduce mare dulceaţă duhovnicească şi mare căldură”.

57. Tot despre rugăciunea inimii mai spunea: „Dar nu-i temelia lucrării nici dulceaţa, nici căldura cea din inimă. Temelia lucrării este zdrobirea inimii, căinţa, durerea inimii pentru păcate şi lacrimile de pocăinţă care se varsă atunci. În starea aceasta sufletul nostru are atâta fericire, atâta uşurare, atâta căldură şi dulceaţă duhovnicească, încât, după ce se trezeşte din starea aceasta de unire cu Iisus Hristos în inimă, el nu poate spune trei cuvinte. Ce minute fericite, ce dulceaţă, ce bucurie a avut în inima sa! Şi dacă în starea aceasta ar sta un lucrător al rugăciunii un ceas sau două, cu mintea pogorâtă în inimă, adică să se unească mintea cu inima, când s-ar trezi, o săptămână sau două în inima lui nu mai poate intra nici un gând din lumea aceasta! Cerul inimii lui atât se curăţă, încât rămâne văzduhul inimii plin de lucrarea Duhului Sfânt. O inimă fericită care s-a adăpat cu lacrimi de pocăinţă şi cu mare dragoste din unirea cu Iisus Hristos. Dragoste duhovnicească pe care nu o poate descrie limba!”.

58. Uneori părintele ne spunea despre întâlniri pe care le avusese, pe când era în pădure, cu bătrâni sporiţi în rugăciunea inimii, şi despre trăirea duhovnicească a acelor bătrâni. Însă noi ştiam că de fapt nu era vorba de alţii, ci de Părintele Cleopa însuşi, care se smerea, nevrând să spună despre el că avea acele trăiri, ci fugind de laudele şi slava omenească.

59. Apoi zicea: „O să mă întrebaţi: «Dar noi, părinte, ce facem, majoritatea lumii, care nu ştim această rugăciune duhovnicească? Noi ne pierdem?». Nu! Însă, fiindcă a venit cuvântul despre rugăciune, v-am arătat care este rugăciunea cea adevărată. Nu înseamnă că, dacă eu nu mă rog, nici să nu spun la altul. Nici eu nu m-am rugat aşa de când sunt! Dar nu înseamnă să nu ştim. Că neştiinţa este orbirea sufletului. Dar ştii ce zice diavolul mândriei şi al nesimţirii, dacă avem o lacrimă la rugăciune? «Acum te-ai rugat straşnic!». Ehei! Şi cât îi de-acolo până la rugăciunea cea curată! Cât îi de departe cerul de pământ! V-am spus că rugăciunea în creşterea ei nu are limită. Pentru că se uneşte cu Dumnezeu şi de aceea nu are margine”.

60. Mai zicea Părintele Cleopa: „Nu este în puterea omului a se sui pe treptele rugăciunii. A omului este numai voinţa. Să voiască să se roage lui Dumnezeu cum poate, iar a se învrednici de rugăciuni înalte este o lucrare care depinde de darul lui Dumnezeu”.

61. Altădată ne spunea bătrânul: „Odată am fost arestat de securitate la Mănăstirea Slatina şi apoi dus la Fălticeni. Aici am fost bătut şi băgat într-un beci în care ardeau o mulţime de becuri. Toţi care intrau acolo ieşeau aproape nebuni. M-au băgat şi pe mine, ca să-mi pierd minţile. Nu mai vedeam cu ochii şi nu mai puteam de căldură. Atunci mi-am coborât mintea în inimă cu rugăciunea lui Iisus. După o oră m-au scos şi s-au mirat toţi că încă mai vorbeam şi mergeam fără să mă ţină nimeni”.

62. Altădată spunea părintele: „Când ne rugăm, să zicem cum putem. Sfântul Macarie ne povăţuieşte: «Omule, eu ştiu că tu nu ştii să te rogi, dar îţi dau un sfat: Roagă-te cum poţi tu, dar roagă-te adeseori!». Căci din deasa rugăciune, omul începe a se învăţa rugăciunea cea adevărată. Iar Sfântul Ioan Scărarul zice: «Oare vom părăsi rugăciunea de cantitate?». Că rugăciunea de cantitate este cea pe care o facem multă, dar fără să fim cu mintea în inimă şi fără să fim cu privirea minţii la Dumnezeu. «N-o părăsim!». Că rugăciunea dintâi este pricina celei de a doua. Cantitatea naşte calitatea”.

63. Părintele spunea că primul păcat care vine din partea raţională a sufletului este uitarea. Adică uităm de binefacerile lui Dumnezeu, de prezenţa lui Dumnezeu, de frica de Dumnezeu... Apoi, din uitare vine răceala. Iar trezvia se naşte din frica de Dumnezeu şi frica de Dumnezeu se naşte din credinţă. Pe urmă zicea bătrânul: „În zadar faci mii de metanii şi ţii nu ştiu câte zile de post, şi alte nevoinţe mari, dacă nu-ţi păzeşti mintea. Căci zice Sfântul Isihie: «Nu avem nevoie pentru a ne mântui decât de minte trează». Iar paza minţii constă în trei lucruri: în a ne trezvi (a ne trezi cu mintea la cele ce gândim); a ne împotrivi păcatului cu mintea; apoi a chema pe «Doamne Iisuse» prin rugăciunea minţii. Căci atâta legătură are paza minţii cu rugăciunea inimii, cât are trupul şi sufletul. Iar a păzi mintea înseamnă a zdrobi capul şarpelui”.

64. Mai spunea Părintele Cleopa: „Fraţii mei, trebuie să avem inimă de fiu către Dumnezeu, minte de judecător către noi, iar către aproapele să avem inimă de mamă”.

65. Părintele dădea deseori la spovedanie şi acest sfat fraţilor: „Să faci ascultare cu dragoste şi cu «Doamne Iisuse» în minte şi în inimă. Atunci ai şi pe Marta şi pe Maria. Marta, adică trupul, lucrează, iar Maria stă la picioarele Domnului. Căci cel ce face ascultare cu dragoste şi cu «Doamne Iisuse» liturghie săvârşeşte, iar cel ce face ascultare fără rugăciune, argăţie împlineşte”.

66. Odată a spus Părintele Cleopa unui frate: „De-aţi şti cât mă rog eu noaptea cu lacrimi să aveţi dragoste între voi!...”.

67. Zicea uneori părintele: „Sfântul Isaac Sirul spune că semn al milei lui Dumnezeu sunt lacrimile la rugăciune. Când vezi că te cercetează Dumnezeu cu lacrimi multe la rugăciune este semn că mila lui Dumnezeu s-a atins de ochii tăi şi vrea, prin aceste lacrimi de pocăinţă şi de dragoste mare, să te cureţe pe tine, să te lumineze, să te spele de păcate şi să-ţi arate ţie care este adevărata rugăciune”.

68. Altădată spunea: „Nu toate lacrimile sunt bune. Pe lângă lacrimile bune, care vin din dragostea de Dumnezeu, sau din frica de Dumnezeu, sau din frica de moarte sau de muncile iadului, sunt şi lacrimi fireşti şi lacrimi rele. Lacrimile mijlocii, adică fireşti, nu sunt nici bune, nici rele. Lacrimi fireşti sunt şi cele din boală, din suferinţă şi din tristeţe. Lacrimile rele şi osânditoare sunt cele care se nasc din slavă deşartă, sau din mânie, sau din dezmierdare, sau din pagube. Iar noi, ca nişte grădinari pricepuţi care-şi udă ogorul lor, trebuie ca toate lacrimile care ne vin, chiar dacă la început nu sunt dintre cele bune, să le întoarcem în lacrimi bune”.

69. Părintele sfătuia oamenii să nu creadă în vise şi vedenii, ci dimpotrivă, să le respingă cu smerenie, pentru a nu fi înşelaţi de diavol. Despre vise zicea: „Toate visele sunt de la diavoli. Doar cele care vestesc moarte şi judecată sunt de la Dumnezeu. Dar dacă te aruncă în deznădejde, şi acelea sunt tot de la diavoli”. Uneori mărturisea celor prezenţi cum fusese şi sfinţia sa încercat, pe când era în pustie, şi simţea o mireasmă de crini şi de trandafiri când voia să citească Acatistul Acoperământului Maicii Domnului. Dar părintele n-a vrut să primească aceasta, rugându-se Maicii Domnului să îndepărteze de la el acea mireasmă, ceea ce s-a şi întâmplat după 40 de zile.

70. Despre înşelăciunile vrăjmaşului mai zicea Părintele Cleopa: „Să ştiţi că cele mai multe suflete de creştini le duce diavolul în iad cu amânarea pocăinţei. La cei tineri le spune: «Eşti tânăr. Acum vrei să te spovedeşti? Acum vrei să te rogi sau să posteşti? Nu-ţi pierde timpul acum cu acestea. Trăieşte-ţi viaţa! Ai timp să te pocăieşti mai târziu». Celor maturi le spune: «Acum ai de crescut copii, ai de lucru. Mănâncă şi bea ca să ai putere. Te vei ocupa de suflet la bătrâneţe». Iar către cei bătrâni zice: «Toată viaţa te-ai ostenit şi ai muncit. Mai eşti şi bolnav şi neputincios. Şi poate nu mori chiar acum. Mai ai timp». Şi în acest chip, amânând pocăinţa pe mâine, pe poimâine, la anul, la bătrâneţe, ne înşală vrăjmaşul mântuirii noastre cu amânarea. Dar Dumnezeu spune: Astăzi de veţi auzi glasul Meu, să nu vă învârtoşaţi inimile voastre”.

71. Pe când era în pustie, Părintelui Cleopa i s-a arătat demonul desfrânării şi i-a spus: „Ce-ar fi dacă vei cădea în păcat?”. Iar părintele a zis: „Oricând pot cădea, că ce-i bărbatul şi ce-i femeia? Putregai şi putoare sunt! Numai harul lui Dumnezeu ne ţine”.

72. Altădată, tot pe când era la pustie, îl chinuia iarăşi duhul desfrânării. Iar Părintele Cleopa a început să joace cu picioarele goale pe spini şi aşa a scăpat de acest demon cumplit.

73. Când îl întrebau fraţii din mănăstire ce mânca pe când era la pustie, părintele spunea că îi aducea un pădurar cartofi şi el făcea socoteala să-i ajungă cam unul pe zi. Dar unui părinte duhovnicesc apropiat, i-a spus că a mâncat şi pământ, dar nu voia să mai ştie ceilalţi.

74. Odată, pe când Părintele Cleopa era retras în munţi împreună cu ucenicul său, ieromonahul Arsenie Papacioc, s-a pornit o furtună în pădure. Părintele Arsenie îl chema pe Părintele Cleopa să vină lângă el, iar Părintele Cleopa stăruia să vină Părintele Arsenie lângă sfinţia sa. În cele din urmă, Părintele Arsenie a făcut ascultare şi s-a dus lângă Părintele Cleopa. În acel moment un trăsnet puternic a lovit chiar copacul sub care fusese adăpostit Părintele Arsenie. Iată ce înseamnă ascultarea!

75. Părintele Cleopa era şi un om al dreptei socoteli. De obicei, nu era pentru o nevoinţă exagerată, deşi sfinţia sa se nevoia mult în taină. Dar totdeauna sfinţii sunt aspri cu ei şi plini de dragoste faţă de ceilalţi. Uneori spunea că pădurea nu se teme de cel ce ia multe lemne odată şi încarcă prea tare căruţa. Căci ştie că se va strica mai încolo, fiind încărcată prea tare. Pădurea se teme de cel ce ia câte un lemn, câte o mică sarcină. De acela se teme pădurea, că ştie că încet, încet, o taie pe toată.

76. Tot despre dreapta socoteală zicea părintele: „Spun Sfinţii Părinţi că «împărăteasa faptelor bune este dreapta socoteală». Mulţi s-au aruncat în potopul patimilor ca să scape pe alţii de la moarte şi s-au înecat pentru că n-au avut chibzuinţă şi dreaptă socoteală în viaţă. Toate faptele bune trebuie făcute

cu măsură şi dreaptă socoteală, adică să umblăm pe calea împărătească de mijloc, după darul, firea şi puterea fiecăruia, ca să nu cădem într-o parte sau alta, că «extremele sunt ale diavolului», cum spun dumnezeieştii Părinţi”.

77. Pe lângă alte daruri, Părintele Cleopa a fost înzestrat de Dumnezeu şi cu o memorie rar întâlnită. După ce citea o carte de două ori, o putea spune pe de rost. De aceea cita cu uşurinţă din memorie zeci şi sute de pagini patristice şi biblice, ştia canoanele Bisericii pe dinafară şi ne încânta cu atâtea istorioare frumoase şi pline de dulceaţă.

78. Părintele avea mare evlavie la Maica Domnului şi la toţi sfinţii. Ne spunea un ucenic că l-a văzut pe Părintele Cleopa, pe când era internat în spital, cum citea Bogorodicina34 stând culcat pe pat şi având perfuzie la mână; şi zicea: „Nu pot lăsa pe Maica Domnului, că ea totdeauna m-a ajutat!”. Iar la Sfântul Maslu pomenea uneori sute şi sute de nume de sfinţi, căci ştia pe de rost numele celor mai mulţi sfinţi din calendar şi sinaxar. De asemenea a scris versuri religioase şi acatiste în cinstea Maicii Domnului şi a mai multor sfinţi.

79. Părintele Cleopa a fost şi un mare apărător al dreptei credinţe, alcătuind cărţi foarte valoroase despre cunoaşterea şi apărarea credinţei ortodoxe. De asemenea, prin predicile sfinţiei sale, a readus la Biserica lui Hristos numeroşi oameni şi chiar grupuri întregi de rătăciţi de la dreapta credinţă.

80. Zicea Părintele Cleopa: „Cel mai de preţ în această viaţă este să laşi toate şi să-ţi plângi păcatele tale, pentru că cea mai scumpă pentru noi este veşnicia. Deci trebuie să facem totul ca să n-o pierdem, că atunci degeaba am mai trăit pe pământ!”.

81. Toate lucrurile pe care le făcea Părintele Cleopa erau împodobite cu smerita cugetare. Că zicea: „Să nu spunem niciodată că am pus început bun. Noi nici nu ştim cum arată acel om care a pus început bun. Noi să ne rugăm: «Doamne, ajută-mi ca să pun început bun!»”.

82. Altădată zicea: „Părerea de rău completează fapta pe care nu ai făcut-o. De pildă, tu faci metanii. Cum făceam eu când eram acasă, că mă luam la întrecere cu fraţii mei, care face mai multe metanii într-o oră. Eu făceam 500 de metanii într-o oră, dar acum nu mai pot face nici una. Iar tu nu le faci cu mândrie, ci pentru păcatele tale. Şi mie îmi pare rău că nu pot face, şi zic: «Doamne, miluieşte-mă şi pe mine, păcătosul!». Iar Dumnezeu le primeşte pe amândouă la fel.

83. Odată s-a dus un frate la spovedanie şi a spus: „Părinte Cleopa, n-am râvnă”. Părintele i-a zis: „N-ai? Smereşte-te! Nimeni nu s-a mântuit că a postit sau că a făcut altă nevoinţă. Ci spune: Smeritu-m-am şi m-am mântuit”.

84. Altădată l-a rugat un ucenic pe părintele să-l pomenească la rugăciuni. Iar sfinţia sa i-a spus: „Rugăciunea mea este ca fumul lui Cain. Aşa se târăşte pe pământ!”.

85. L-a întrebat odată un frate pe Părintele Cleopa: „Părinte, cum să citesc la Psaltire? Să mă gândesc când citesc că este scrisă ca pentru Prorocul David, sau că este scrisă pentru fiecare din noi, sau cum?”. Părintele i-a răspuns: „Să te gândeşti că eşti păcătos”.

86. Spunea odată Părintele Cleopa: „Diavolul a căzut din mândrie şi de aceea nu poate zice «Iartă-mă!». Aşa şi noi. Când vei vedea că cineva îţi cere iertare, şi tu nu zici: «Dumnezeu să te ierte!», eşti asemenea cu diavolul, care nu poate zice «Iartă-mă!». Sau dacă ai greşit ceva, şi nu ceri iertare, te asemeni cu el, că nu zici «Iartă-mă!». Şi chiar dacă nu eşti vinovat, să nu spui: «Nu vreau să zic „Iartă-mă!”. De ce să zic? El este vinovat, nu eu!». De aceea totdeauna să ne smerim”.

87. Într-o zi a venit la Părintele Cleopa un credincios, plângându-se că i s-a furat calul. Părintele i-a spus să fie liniştit, căci la întoarcerea din călătorie îl va găsi în curte. Cum a ajuns acasă, omul şi-a găsit calul în ogradă şi a dat slavă lui Dumnezeu pentru ajutorul primit.

88. Odată o creştină care avea un mare necaz, a dat un pomelnic la Părintele Cleopa. După un timp femeia a revenit, spre a-i mulţumi cu lacrimi pentru ajutorul primit. Dar sfinţia sa îi spunea că nu-şi mai aminteşte nimic. Însă ea stăruia, amintindu-i împrejurările de atunci. Atunci, părintele a căutat prin buzunare şi a scos o hârtie boţită, întrebând-o dacă nu cumva acela este pomelnicul ei. Femeia recunoscând pomelnicul, părintele i-a spus: „Vezi, eu am şi uitat de atunci de el. Dar credinţa ta a lucrat şi Domnul te-a izbăvit de necaz”.

89. Altădată a venit o femeie împreună cu fiul ei la Părintele Cleopa. Când i-a dat binecuvântare, necunoscând-o mai dinainte, părintele a spus: „Numai mamă să nu fii!” Iar în predica din seara aceea a vorbit mai mult împotriva desfrânării şi a beţiei, patimi care îl stăpâneau pe fiul acelei mame. Apoi, ne-a mărturisit acea creştină, că fiul său, după plecarea de la mănăstire, a părăsit cu totul acele patimi, cu rugăciunile Părintelui Cleopa.

90. A spus odată Părintele Cleopa: „Un adevărat călugăr este bine să se împărtăşească din toate faptele bune câte puţin. Dar mai mult să prisosească smerenia, căci aceasta este poartă a Cerului; iar smerenia din ascultare se naşte. Cununa tuturor faptelor bune rămâne însă dragostea. Aceasta duce sufletul de la poarta Cerului înaintea tronului Preasfintei Treimi”.

91. Într-o zi, când un frate i-a arătat biserica nouă care se construia, lăudându-i frumuseţea, părintele i-a spus: „Da, frate. Dar să ştii că este mai greu să faci un călugăr adevărat, decât o catedrală”.

92. Părintele Cleopa repeta mereu: „Mâine, poimâine mă duc la Hristos! Mâine pleacă Moşul Putregai!”, „Mâine nu veţi mai vedea decât o cruce în cimitir!”, „Mâine, poimâine, veşnica pomenire Moşului Putregai!”, „Ia, un hârb legat cu sârmă!”, „Mâine mă duc la fraţii mei. Ei strigă la mine: «Hai, măi frate! Lasă vorba cu oamenii!»”.

93. De multe ori când cineva îi cânta „Mulţi ani trăiască!”, sfinţia sa îl oprea şi îi zicea: „Nu aşa, ci: «Veşnica pomenire, veşnica pomenire, veşnica lui pomenire!»”. Sau zicea: „La mulţi ani, Moşul Putregai!”.

94. Inimile credincioşilor se umpleau de bucurie, auzindu-l pe părintele spunând: „Mânca-v-ar Raiul!” sau „Măi, n-am o traistă mare, să vă bag în ea şi să vă duc pe toţi la Rai! Să nu rămână unul!”.

95. Odată m-am dus să-i cer sfaturi Părintelui Cleopa. Iar sfinţia sa mi-a spus: „Părinte Ioanichie, am îmbătrânit în zile rele! Ce sfaturi să mai dau? Întotdeauna mi-am rănit ştiinţa gândului, învăţând pe alţii cele ce eu n-am lucrat. Îmi aduc aminte câteodată de marii nevoitori care au trăit mai demult în această mănăstire, care dormeau în sicrie şi se sileau la plângere şi lacrimi, dar eu stau ca o stâncă cu totul în nesimţire. Orice vorbesc pentru îndreptarea altora mă mustră mai mult pe mine decât pe ei, că nu fac cele ce zic, şi zilele se scurtează şi vremea sfârşitului nemerniciei mele pe acest pământ se apropie. Nu mai înşir multe, că niciodată nu voi putea spune întunericul răutăţilor mele. Iar sfinţia ta, care ai Sfânta Evanghelie şi izvoarele cele curate ale Sfinţilor Părinţi, nu căuta să te adăpi dintr-un pârâu sec şi glodos. Ai atâtea izvoare dumnezeieşti, care pot să-ţi răcorească setea cea duhovnicească şi să-ţi învioreze sufletul spre a-l face să zboare la cer. De aceea zic: Fericiţi sunt cei ce tac şi lasă să vorbească mai întâi faptele lor, apoi vorbesc şi ei din trăire proprie şi din prisosinţa inimii lor. Să ne ajute mila Domnului nostru Iisus Hristos tuturor şi mie păcătosului, ca să nu fim mustraţi în ziua cea mare a Judecăţii pentru cele ce am învăţat pe alţii, dar nu le-am făcut”.

96. Părintele Cleopa, având o viaţă sfântă, s-a învrednicit atât de darul sfinţeniei, cât şi de darul înainte vederii, căci aproape tot ce spunea cu cuvântul se împlinea cu fapta, fără ca el să ştie aceasta. De aceea călugării şi credincioşii erau atenţi la tot ce spunea cuvioşia sa şi ascultau sfaturile lui ca din gura Domnului şi astfel se întorceau mulţumiţi sufleteşte la casele lor.

97. Duminică, 29 noiembrie 1998, Părintele Cleopa a rămas pe scaunul său de spovedanie nemişcat, ca într-o răpire, cu ochii întredeschişi, timp de mai bine de unsprezece ore, fără să mai răspundă întrebărilor ucenicilor săi. Când şi-a revenit din această stare era foarte fericit, ca şi cum ar fi primit o descoperire tainică. În seara zilei de 1 decembrie 1998, fiind foarte slăbit şi obosit, Părintele Cleopa a spus către un preot care îi era foarte apropiat: „Părinte Mihail, iată ultimul meu cuvânt: Privegheaţi şi vă rugaţi, că nu ştiţi ziua nici ceasul când va veni Fiul Omului!” Apoi a mai zis: „Rugaţi-vă şi pentru mine! Rugaţi- vă!...”. A continuat să primească credincioşi şi călugări până mai târziu de ora 12 noaptea, iar în dimineaţa zilei de miercuri, 2 decembrie, la orele 2.20, Părintele Cleopa şi-a dat duhul în mâinile Domnului, împăcat cu Hristos, cu lumea şi cu sine, fiind plâns de sute de călugări şi mii de credincioşi.

98. Slujba înmormântării a avut loc într-o frumoasă zi de iarnă, cu soare, deşi în zilele de dinainte fusese frig şi înnorat, vremea încălzindu-se în chip minunat. Au slujit opt arhierei şi numeroşi preoţi, participând peste zece mii de credincioşi. Un ierarh care a participat la înmormântarea părintelui zicea că a venit atât de multă lume, pentru că şi Părintele Cleopa i-a iubit pe oameni, iar ei au simţit dragostea lui. De aceea au venit, ca să-l ajute şi ei acum pe sfinţia sa cu rugăciunea.

99. O credincioasă apropiată Părintelui Cleopa a venit de Sfintele Paşti la Sihăstria, dar n-a mai trecut pe la chilia părintelui, gândindu-se că nu mai are rost să treacă pe acolo, de vreme ce a murit. Dar pe când se odihnea la arhondaric, înainte de slujba Învierii, a avut un vis. Se afla în faţa chiliei Părintelui Cleopa, gândindu-se că el a murit şi deodată părintele a apărut în pragul uşii şi i-a zis:

– Hai înăuntru. De ce nu intri?

– Dar nu sunteţi mort, părinte? a întrebat ea.

– Tu nu vezi că sunt viu? a spus părintele.

A doua zi de Înviere femeia a mers la chilia Părintelui Cleopa şi s-a închinat la sfintele icoane, crezând cu tărie că el este viu şi se roagă pentru toţi care îi cer ajutorul. Totodată şi la mormântul părintelui din cimitirul mănăstirii vin zilnic zeci şi sute de pelerini din toată ţara şi de peste hotare, şi se închină cu evlavie, dobândindu-şi fiecare cele de folos după credinţa şi dragostea fiecăruia, uneori săvârşindu-se adevărate minuni.

100. În timpul vieţii Părintelui Cleopa, mulţi credincioşi români, şi chiar din alte ţări, poposeau la chilia sfinţiei sale, căutându-l ca pe un izvor de apă vie. Iar după moartea părintelui, în scurt timp viaţa şi învăţăturile lui s-au tipărit nu numai în România, ci şi în alte ţări, precum Grecia, Serbia, S.U.A., Italia, Polonia, Siria, Franţa etc. În acest fel părintele îşi continuă activitatea misionară şi după plecarea sa la cele cereşti, dovedindu-se a fi un adevărat părinte duhovnicesc şi stâlp al Ortodoxiei.