Era odată într-un sat o femeie tare rea de gură. Îşi bârfea mereu vecinii, cunoscuţii, dar mai ales avea treabă cu preotul satului - pe unde mergea, cu cine se întâlnea, spunea numai cuvinte de ocară, neadevărate, la adresa preotului.

Dar veni o zi în care suferi un necaz mare, şi se hotărî pe loc să se lase de clevetit, gândindu-se că această patimă îi atrăsese nenorocirea. 
Mai mult, se şi duse la preot să-şi ceară iertare. Preotul, care nu era străin de patima femeii, o primi cu drag şi îi spuse că o iartă, dar cu condiţia să meargă acasă, să revină cu o pernă mare, plină cu pene, să urce în turnul clopotniţei, să taie perna şi să împrăştie penele în bătaia vântului. 
Femeia, bucuroasă că preotul îi cere un efort atât de mic, se duse şi făcu întocmai. Trecătorii vedeau, nedumeriţi, cum mii de pene se împrăştiau din turnul bisericii peste tot în jur. Femeia noastră se duse din nou la preot şi îi spuse, veselă, că a făcut ceea ce sfinţia sa îi ceruse. Dar preotul adăugă: 
-Femeie, acuma mergi de culege toate penele şi pune-le înapoi, în pernă, apoi coase perna la loc. 
Biata femeie rămase stupefiată şi îi răspunse preotului că aşa ceva e imposibil. Atunci preotul replică: 
-Vezi? Aşa stau lucrurile şi cu bârfa: cuvintele de ocară, odată împrăştiate, nu mai pot fi niciodată adunate la loc şi încuiate într-un sertar.