– Părinte, sunt vinovat atunci când am un atac din partea unui gând de hulă fără consimțământul meu?
– Dacă te mâhnești și nu-l primești, nu este nimic.
– Părinte, când este vinovat cineva pentru un gând de hulă?
– Dacă nu se mâhnește pentru că are un astfel de gând, ci stă și discută cu el, atunci este vinovat. Și cu cât va primi gândurile de hulă, cu atât mai mult va primi tulburarea diavolului. Pentru că, atunci când îi trece un gând de hulă și-l cercetează și discută cu el, primește o mică demonizare.
– Și cum vor pleca, Părinte, astfel de gânduri?
– Dacă se mâhnește atunci când vin astfel de gânduri și nu discută cu ele, acelea se taie singure pentru că nu sunt hrănite. Copacul care nu este udat, se va usca. Dar din clipa când cineva se complace cu ele, fie și puțin, și le hrănește, omul cel vechi se adapă, și atunci cu greutate se vor usca.
– Părinte, uneori primesc gândurile de hulă, consimt, iar după aceea îmi dau seama de aceasta, însă nu le pot alunga.
– Tu știi ce pățești? Uneori ai mintea în altă parte, ești distrată și stai pierdută cu gura căscată. Atunci vine aghiuță, îți aruncă în gură o caramelă și tu începi s-o sugi. Simți gustul ei și după aceea îți vine greu s-o dai jos. Însă, trebuie s-o arunci imediat ce simți că te îndulcești.
– Dar când îmi trece un gând de hulă și-l primesc puțin, iar după aceea îl alung?
– Atunci este ca și cum diavolul ți-ar fi dat o caramelă din care ai supt puțin, dar după aceea ai scuipat-o. Trebuie însă s-o scuipi imediat. Altfel, la început te va înșela cu o caramelă, dar apoi te va adăpa cu otravă și își va bate joc de tine.

Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. Volumul III. Nevoință duhovnicească, Editura Evanghelismos, București, 2011, pp. 41-42