Înainte vreme... oamenii se iertau în tăcere, pur și simplu...
 Cel ce greșise intra pe ușă, iar cel ce avea de iertat îl punea la masă. Se vorbea despre vreme, despre ploaie și pâine. Și așa se înțelegea că tot ce era de iertat era iertat, și tot ce era de spus s-a spus în cele câteva cuvinte: “Dă, Doamne, să fie ploaie!”
Iertau toți: soțiile își iertau soții în tăcere. Așa, supărate, ele tot una făceau: mâncare, spălau, adormeau copiii, iar seara se așezau toți la o masă și rupeau din aceeași mămăligă toți. Mămăliga aceea era pâinea împăcării, căci ce folos să stai supărată? Tot va trebui să dormi în același pat… Și paturile, în alte vremuri, erau înguste, nu se putea dormi decât unul lângă altul… Așa și iertau, în tăcere.
Erau, desigur, și bărbați care atunci când greșeau mult își cereau iertare în genunchi de la femeie, ca de la o icoană. Puțini erau aceia care făceau asta, pentru că puțini înțelegeau că, dacă soția va pleca, va cădea casa. Dar asta se făcea în ascuns și nimeni, niciodată, nu știa. Era o taină!
Vecinii se iertau și ei în tăcere. Tăceau mult supărați, nu-și vorbeau o vreme, și apoi, intrau în ogradă și cereau ceva: o sapă, o cană de făină, ceva… Celălalt îi dădea, desigur, și tăcea. Și așa se iertau. În tăcere.
Pe vremuri, vecinii se ajutau unii pe alții și înțelegeau că toamna, la culesul viei, și primăvara, la prășit, nu era loc de sfadă.
 Trebuia să fie gata împăcați! Toți iertau, dar nimeni nu-și cerea iertare. Decât duminica, înainte de Liturghie, așa, să nu zică că s-au dus supărați la biserică. Așa și se știa când intra vreo lele pe poartă și striga să fie iertată, că-i vremea de dus la biserică. Și, în loc de iertare, i se răspundea: “Da’ ce, de-amu te-ai pornit?”
Ăsta era semn că nu e nimic de iertat, de spus sau de adăugat. Era semn de pace între oameni.
Mie și acum îmi pare ciudat când oamenii își cer iertare. Ce, parcă poți șterge o durere, o trădare, o supărare cu două cuvinte? Eu și acum tac sau răspund din inerție. Pentru mine iertarea nu se cere cu cuvinte, ci cu fapte.
Ai venit la om, ai intrat în viața lui, privindu-l ca pe Hristos la poarta Raiului și taci. Aștepți să te pună la masă și, dacă te-a poftit la masă, scoți o pâine… Pâinea Împăcării. Și el un pahar de vin. Și vorbiți despre vreme și că e bine că e pace. Iertarea este o mare tăcere.
Numai faptul că omul și-a călcat pe orgoliu și a intrat pe poarta vieții tale, înțelegând că nimicurile vieții azi sunt și mâine nu vor mai fi, trebuie să te îndemne pe tine, cel năpăstuit, să uiți de propriu orgoliu și să-l primești. Viața e scurtă, judecata lungă... 
 

(Mitropolitul Antonie de Suroj)