Mi-am înțeles scopul vieții destul de târziu în viață. Atunci când am rămas fără tată definitiv și când, rând pe rând, mi-au plecat tot cei foarte dragi. O perioadă de amnezie sufletească mi-a bântuit tinerețea, chiar și copilăria, și dintr-un clovn fără de seamăn, m-am trezit, așa ca peste noapte, îndrugând vorbe adânci pentru a limpezi suflete. Așa am înțeles eu, care nu am avut pe nimeni foarte aproape care să mă îndrume și să mă ferească de rele, că scopul meu este să învălui cu dragostea mea pe toți, ca într-un foc sfânt al Harului, cei ai nimănui și fără povață. Cuvântul clar și înțelept face cât un semafor la o răscruce de situații extreme în viață. Să știi ce să faci cu viața ta și ce îți rămâne de făcut în continuare mi s-a părut cea mai vitală nevoie a unui om care chiar trăiește și nu mimează viața. Probabil și din acest motiv, mintea și sufletul meu s-au axat pe acest lucru. Nu știu... 
Mi-am trăit fericirile la timpuri întârziate, poate cu mult, pentru că nu le-am înțeles rostul când mi s-au întâmplat și nu am dat voie ca sufletul meu să se bucure. Eram axat pe " trebuie" și pe " pentru că", nicidecum pe "așa simt". Am plătit scump, cu frustrări și nefericiri, cu dureri și neîmpliniri, cu lacrimi și regrete orice fericire de care m-am îndepărtat conștient. Să nu faceți asta! Toate au timpul lor și dacă nu se mai întâmplă la timp, își pierd valoarea. Timpul semnifică nu anii, ci momentul în care conștientizezi că ești fericit și te mulțumești cu acel "puțin" divin care îți umple sufletul. 
Mi-am exprimat destul de târziu "nu-ul": indiferent de situație, de teama de a nu supăra sau pierde oameni dragi. Le-am dat voie, la insistențele lor, să își facă rău și, implicit, să îmi facă. Pentru că mi-a fost frică, teribil de frică de faptul că acel "nu" îi va trezi din morți, și imaginea mea va fi percepută distorsionată. Așa că în numele Binelui și al iubirii, am săvârșit răul. Intenția era bună, metoda diabolică și mintea întemnițată în părerea lumii despre ea. 
Acum, după multă durere, în care am plătit cu vârf și îndesat tot răul pe care mi l-am pricinuit, spun cu ușurință "nu" la orice vatămă, chiar dacă e în defavoarea mea. Să plece omul, să caute pe altul care să îi cânte în strune, dar să știe adevărul despre el. Că doare tare sau imposibil de tare, dar obligația mea e să îi spun adevărul. Acel adevăr pentru care m-a căutat tocmai ca să nu îl audă de la mine. Nu e nimic. Omul pleacă, dar conștiința rămâne. Acum mă va urî, dar peste ani și ani, când va recunoaște că a greșit, mă va vedea fără de pată în ochii săi. Prefer amarul ca pe un medicament dulce. Prefer spirtul pe rană deschisă și cicatrizarea imediată. Prefer bisturiul și vorba brutală, dar sinceră.  Așa îmi dau seama ce fac, cine sunt și ce spun. Fără măști și fără jocuri. 
Mi-am dat seama, în agonia singurătății și febra gândurilor negre, că Dumnezeu e Singurul meu prieten la superlativ, Cel care nu are puterea să îmi întoarcă spatele când Îl rănesc și nu poate spune "nu" dacă îi cer sincer iertare. Aproapele meu e comoara în care zăresc Chipul Său. Prietenii mei sunt cei care îmi văd și îmi cunosc sufletul și, în loc să se scârbească de bubele lui, îl iubesc mai mult ca oricând. Sunt oamenii care nu mă cruță când fac prostii și nici nu mă omoară cu moralitatea când greșesc grav. Îmi știu standardele, mofturile, păcatele, mentalitatea și caracterul ca pe o carte deschisă. Am câțiva, nu mulți, astfel de prieteni. Regret timpul în care am stat departe de ei, pentru că astfel nu am avut ocazia să mă cunosc pe mine. 
Concluzia la tot ce-am scris este că: să nu amânați niciodată să fiți voi înșivă! Veți plăti foarte scump această gratuitate!

(Autor: Daniel Iorga)