Spunea acum vreo 150 de ani Baudelaire că „cel mai mare truc al diavolului e să ne facă să credem că el nu există” – şi avea dreptate.
În zilele noastre, însă, cel mai mare truc pe care-l foloseşte dracul e să ne facă să credem că „pe Dumnezeu Îl ai în suflet, nu e nevoie să sprijini zidurile Bisericii pentru El”. În felul ăsta nu doar că îl face pe om să uite să-şi mai şi pună în practică credinţa (cultul), dar se asigură că omul nici nu va mai avea ocazia să se chestioneze inclusiv cu privire la existenţa diavolului – darămite să mai şi lucreze căinţa (Taina Mărturisirii).
A-L avea pe Dumnezeu „doar în suflet”, fără lucrare exteriorizată, se traduce în a-L aşeza într-un colţ şi a-L uita acolo, să se prăfuiască (pentru că nici lucrare interioară nu practică un astfel de „credincios”) – bun doar de folosit ca alibi la nevoie. Cam aşa cum răspunseseră majoritatea colegilor mei de clasă printr-a şaptea, când ne întrebase profa de română cine are vreo carte de Eminescu acasă: toţi aveau. „Dar câţi aţi citit din ea?” – aproape nimeni, cu vreo două excepţii.
La fel şi aici, o fi Dumnezeu şi-n suflet, dar dacă nu-L bagi în seamă, ţi-e degeaba acolo. La Biserică măcar Îi faci vizita de curtoazie, dacă de mai mult nu eşti în stare – dar cu timpul s-ar putea să-L descoperi şi să-L cunoşti mai bine.
Da, mersul la Biserică e adesea obositor, rugăciunea o corvoadă mai ales la nivelurile noastre spirituale joase; dar efortul contează, sigur e observat şi răsplătit, nu mai spun că e un exerciţiu de disciplinare şi fortificare spirituală. E mai comod să nu faci nimic şi „să-L ai pe Dumnezeu (uitat) în suflet”, numai bun de amintit din gură, la nevoie: „A, dar şi eu cred în Dumnezeu, dar nu cred că ne cere să facem chestii pentru El...”
De fapt, în cazurile astea omul uită că este făcut după chipul Lui Dumnezeu şi are misiunea de a dobândi asemănarea cu El; aşa că omul ajunge să îşi facă singur un dumnezeu după propriul chip şi asemănare: un „lasă-mă să te las”.
Și anii trec...
 

(Alex Andru)