În iarna anului 1963, părintele Arsenie Papacioc se afla închis ca deţinut politic în închisoarea de la Aiud, unde comandant era colonelul Gheorghe Crăciun. A trăit atunci o experienţă pe care nu şi-o putea explica. „Ce minune mai mare decât că sunt în viaţă?“ spunea adeseori duhovnicul.

Sorin Alpetri, ucenic al părintelui Arsenie Papacioc, a relatat în cartea sa „Între timp şi veşnicie – Viaţa părintelui Arsenie Papacioc“, publicată la Editura Accent Print (2014) încercările la care a fost supus de-a lungul vieţii duhovnicul căruia i-a fost mai drag decât orice iubirea pentru aproape, aşa cum arată cuvântul Domnului.

Considerat element periculos pentru credinţa sa nestrămutată în Dumnezeu, părintele Papacioc era tot timpul propus pentru izolare: ba pentru că nu-şi încheiase nasturii la haină (trei zile izolare), ba pentru că a fost găsit culcat cu un picior în pat (10 zile de izolare), sau chiar dormind rezemat de lateralele patului (10 zile de izolare), sau pentru că făcea propagandă religioasă în celulă (tot 10 zile)

„Au încercat foarte mult să mă distrugă! Mă băgau la răcitor cu zilele. Mi s-au întâmplat lucruri extraordinare acolo. Era aşa o suferinţă şi o durere că nici nu te mai gândeai că o să scapi viu“, mărturisea părintele.

La 24 decembrie 1963, în ajunul Crăciunului, părintele Arsenie Papacioc a primit 10 zile de izolare cu regim sever. Avea vina că vorbea aşa tare despre Dumnezeu, încât se auzea perfect pe coridor şi în celulele vecine. Afară era un ger năpraznic, iar după trei zile, părintele era aşa de slăbit, încât n-a mai rezistat şi s-a aşezat pe jos, pe cimentul rece al celulei, ceea ce însemna moarte sigură.

„Ajunsesem la un aşa moment că aşteptam să văd cum îmi iese sufletul din trup. Eram conştient până în ultima clipă. Atunci s-a întâmplat ceva ce nu poate fi spus în cuvinte“, istorisea părintele. A simţit cum „Cineva“ l-a tras de picioare şi i-a spus: „Scoală-te, Arsenie, dacă vrei să nu mori! Aici nu se doarme! Vremea ta încă nu a venit.“ Cu un efort supraomenesc, părintele s-a urcat pe marginea tinetei, singurul obiect de „mobilier“ al celulei de pedeapsă, şi a rămas aşa în întuneric, răbdând soarta.

Era o noapte adâncă, iar deţinuţii din izolatoare se chinuiau să rămână în viaţă. Soţia colonelului Crăciun, comandantul închisorii din Aiud, a avut un coşmar. S-a trezit din somn şi i-a spus soţului ei: «Du-te şi fă ceva cu cei pe care-i ai sub pază, că nu ştiu, eu sau ei, dar o să murim de frig»

Colonelul a plecat buimac spre secţii. A deschis uşile celulelor de pedeapsă, iar în prima a găsit doi tineri îmbrăcaţi doar în cămaşă, care tremurau de frig. Era Arsenie Papacioc şi un tovarăş de suferinţă, Marin Naidim, pe care gardienii i-l băgaseră în celulă. Colonelul a dat dispoziţie ca deţinuţii de la izolare să fie trimişi la celule. Crăciun nu fusese lăsat de Dumnezeu să facă aşa o crimă şi în noaptea sfântă, al cărui nume îl purta.

„Zarca, unde mă băgau mereu, era o închisore în închisoare. Într-un an, de Crăciun, m-au băgat la izolare, într-o celulă fără nimic pe jos, fără pat, într-un frig groaznic. Am găsit acolo un boţ de mămăligă mucegăită şi l-am mâncat. Era Crăciunul şi am zis: «Iată ce cozonac mi-a fost dat mie!» Poate e greu să credeţi, dar eram fericit. Că ştiam pentru ce sufăr. Nu eram acolo aiurea, ci pentru numele Domnului sufeream“ avea să povestească părintele Arsenie Papacioc învăţăceilor săi.