De ce oare nu iertăm totdeauna, ci în cele mai multe cazuri ne lăsăm pradă izbucnirilor de mânie, supărare și nemulțumire?

Cred că din pricina faptului că nu luăm aminte la prețul iertării. Ne scapă din vedere ceea ce câștigăm prin iertare, în vreme ce paguba adusă de jignire ni se pare peste măsură de evidentă. Din inima iubitoare de sine iese gândul: „De ce să iert?” — și nu iertăm. S-ar cuveni însă ca în clipa când ne simțim jigniți să ne refacem în minte și în inimă chipul celor ce ni s-au făgăduit în schimbul iertării, care sunt neasemuit mai prețioase decât cele mai mari pierderi pe care i le poate pricinui omului jignirea; atunci, de orice jignire am avea parte, din inimă va ieși glasul dătător de îmbărbătare: „Ai de ce să ierți!”, și vom ierta.

Vom ierta și vom fi iertați; vom ierta iarăși și iarăși vom fi iertați — și tot așa, la nesfârșit. Cel ce iartă umblă el însuși sub atotiertarea Lui Dumnezeu, în brațele milostivirii și iubirii Lui. Avem de ce căuta iertare? Și încă cum! Să ne grăbim, deci, a ierta, ca să fim iertați — și asta e cu atât mai lesne cu cât lucrurile pe care le iertăm noi sunt neînsemnate, iar cele pentru care vom fi iertați au atâta greutate că nici nu pot fi comparate cu ele. În parabola evanghelică, păcatele noastre față de Dumnezeu sunt comparate cu zece mii de talanți, iar păcatele celorlalți împotriva noastră — cu o sută de dinari (Mt. 18, 23-35); în banii noștri, „asta ar fi ca o mie de lei față de un ban”. Să capeți o mie de lei pe un ban? Vai de mine! Dacă în viața de zi cu zi s-ar deschide vreo posibilitate de a face un asemenea gheșeft, s-ar bate lumea pe ea. Însă, nici un profit de pe pământ nu are cum să fie atât de sigur ca făgăduința Domnului, și nici o evaluare a lucrurilor pământești nu poate fi atât de exactă ca această evaluare comparativă a păcatelor noastre față de jignirile și necazurile care ne sunt pricinuite de către ceilalți, pentru că ea este făcută de către Însuși Dumnezeul dreptății. Așadar, adu-ți aminte de păcatele pentru care ai fost iertat sau pentru care cauți iertare, și — dacă nu din recunoștință pentru mila primită, atunci pentru nădejdea de a o primi — iartă, iartă și iarăși iartă cu inimă largă, deschisă și nefățarnică.

Bineînțeles, nu se poate dobândi deodată o pace atât de adâncă și de îmbelșugată ca ea să poată înghiți orice lovitură a jignirilor — dar începe cu treapta cea mai de jos, și vei ajunge la cea mai de sus. Cea dintâi treaptă a nemânierii și, prin urmare, a iertării este tăcerea. De acolo să și începi: când te jignește cineva, taci, urmând prorocului David, care spune despre sine: "Turburatu-m-am și n-am grăit..." (Ps. 76, 4).

Fă așa o dată: data următoare vei tăcea mai ușor, și cu cât vei tăcea mai des, cu atât vei întâmpina mai lipsit de tulburare jignirile. Întărindu-se, netulburarea aduce tihnă, iar tihna se preschimbă în pace; atunci vei fi în fața jignirilor ca un zid tare în fața loviturilor firelor de nisip învolburate de către vânt. Iar dacă nu te vei apuca să îți calci pe inimă, vei deveni tot mai irascibil și vei ajunge să te scoată din fire orice nimic.

Deasa iertare a jignirilor nu numai că-i împărtășește omului ușurința și deprinderea de a ierta, ci dezvoltă chiar setea de a fi jignit pentru Domnul, care face ca cel lovit peste un obraz să-l întindă și pe celălalt și ca cel silit să meargă o stadie, să meargă două. Aceasta este o înălțime ce ni se pare de neatins, dar la care cel ce a început să ierte așa cum trebuie urcă totuși ușor, firesc, fără deosebite sforțări. Iertarea aproapelui este virtutea cea mai atrăgătoare, care aduce îndată răsplată în inimă.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul - Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 2)

Foto credit: Vasile Palade, Facebook