Cât aș vrea, măicuță dragă, să-ți pot mâna săruta, 
Și să-ți spun ce am pe suflet, să-mi pun capu-n poala ta! 
Să îți simt pe frunte mâna cum mă mângâie duioasă, 
Vocea ta șoptind cu drag: "Fata mamii cea frumoasă!"
 

Dar n-am cui și nu pot, mamă, nici străinului a spune, 
Tot ce sufletul meu poartă, spini și dor și-amărăciune
Nu pot, mamă, a mai duce crucea ce și tu ai dus, 
Eu și tu, aceeași cruce, Dumnezeu, pe rând, ne-a pus. 
 

De ce noi? De ce, măicuță, Dumnezeu așa ne-a dat? 
Cruce grea și-același nume amândouă am purtat. 
Tu pe toate le-ai primit și le-ai dus cu vrednicie
Până-n clipa cea din urmă când ai mers în veșnicie. 
 

Eu sunt slabă, plâng adesea, nu sunt aprigă ca tine, 
Dar când crucea mă doboară, vine-un înger lângă mine 
Și mă mângâie pe frunte, cum doar tu mă mângâiai
Și-mi șoptește cu iubire: "Crucea ta te duce-n Rai!'' 
 

Mamă, mamă, cum e Raiul? Sunt și toamne reci cu ploi? 
Ploi sunt lacrimile noastre ce se-nalță către voi, 
Să-ți întinzi și tu, măicuță, mâna ta și să culegi 
Roua lacrimilor mele, jalea mea tu o-nțelegi. 
 

Vreau să-ți port, dragă măicuță, amintirea veșnic vie,
Să te-așez  icoană-n suflet pân-oi trece-n veșnicie, 
Mângâierea mâinii tale încă-o simt în clipe grele
Cum îmi șterge cu iubire roua lacrimilor mele.