Nevoitor adevărat e acela care se străduieşte în fel şi chip să ocolească ispitele, nu acela care le caută. Aducându-vă singuri ispită în casă, moarte vă aduceţi; alungaţi-o numaidecât! Altfel, vă sunteţi blestem vouă înşivă, blestem şi celorlalţi. Sloboziţi-vă, aşadar, pe voi înşivă şi faceţi-vă binecuvântare celorlalţi!
Vestea locuirii laolaltă a monahilor şi a monahiilor se răspândise peste tot. Urâciune pentru aceştia şi pentru acestea, sminteală pentru credincioşi. Dar unii dintre monahii cu pricina nu mai conteneau cu îndreptăţirile. Mai ales acestea îl mâniau pe Grigorie, care izbucni:

– Ce tot îndrugaţi, fraţilor? Am îmbătrânit şi m-am gârbovit de nevoinţă şi neîncetat îmi războiesc patimile, care parcă nu se mai satură să mă hărţuiască, mizerabilele… Cum, dară, îmi spuneţi că voi le-aţi biruit şi nu vă mai temeţi de ele? Tineri încă fiind! Pe când eram tânăr, eu mă luptam cu ele zi şi noapte şi asudam să mi le supun! Dormeam pe pământ, posteam cu desăvârşire zile întregi, şi tot îmi dădeau de furcă! Făceam mii de metanii, mă închideam în chilie patruzeci de zile şi lacrimile îmi udau leoarcă rasa mea cea neagră. Chiar şi acum, bătrân, mă tem de patimi şi mă nevoiesc. Stau singur, doar cu copacii şi cu fiarele, printre stânci, în pustie. La chilia mea nu vin şi nu văd femei. Pe cine minţiţi, aşadar, fraţilor? Ştim cu toţii, foc este trupul unuia şi iască al celuilalt… Cu cât se află mai aproape, cu atât mai mare-i primejdia. Cu cât le depărtăm mai mult, cu atât se micşorează primejdia. Lăsaţi, deci, îndreptăţirile şi cinstiţi darul cel mare al fecioriei.

Sfântul Ierarh Grigorie Teologul, Vulturul rănit, Editura Bizantină, Bucureşti, p. 294