Pe la curtea unui om bogat, se spune
Că-și găsise slujbă un sărac. Și-anume
Priceput la toate cele-avea să fie
Pentru-o cămăruță, hrană și simbrie.
 

A trecut o vară, a trecut un an
Și săracul nostru, strânse ban pe ban.
Dar cu fiecare ban ce-l aduna
Tot nemulțumit, și mâhnit era.
 

Văzând toate-aceste omul cel bogat
Într-o zi, pe seară, la el l-a chemat:
- Mi-ai fost totdeauna, slugă credincioasă
Dar ești tot mai trist. Spune-mi, ce te-apasă?
 

- Eh, ce să m-apese? Mă tot ia un gând 
Cum că nu am casă, nu am nici pământ...
Și că n-aș putea, din a ta simbrie
Să adun vreodată așa bogăție.
 

Auzind acestea, tare s-a mâhnit.
Mult cuprins de milă, astfel i-a vorbit:
- Mergi să dormi! Să-ți fie somnul liniștit!
Ne-om vedea, dar mâine, pe la răsărit.
 

Și dac-o vrea Domnul, fie lăudat
Mâine, mai spre seară, tu vei fi bogat.
A trecut o noapte, lungă cât un veac
Neputând să doarmă, omul cel sărac.
 

Însă, dimineață, precum au vorbit,
La poarta moșiei, s-au și întâlnit:
- Astăzi voi fi darnic. Deci, a ta să fie 
Cât poți lua cu pasul din a mea moșie.
 

Martor să ne fie, Însuși Dumnezeu;
Cât cuprinzi cu pasul, tot să fie-al tău.
Numai o cerință ai de-ndeplinit:
Ca să fii aicea, pân' la asfințit.
 

Auzind acestea, fără altă rugă,
Sluga credincioasă, o luă la fugă.
Și în fuga-i prinse lanuri si livezi
O pădure, case și imașuri verzi.
 

A fugit într-una pân' pe la amiaz',
Dar în depărtare, a zărit un iaz:
- Ce frumoasă baltă! - zise pentru sine,
Sigur și aceasta mie-mi se cuvine.
 

Alergă nebunul fără de oprire
Ca să ia și iazul întru stăpânire.
Mulțumit de toate, se gândi apoi 
Să pornească-n fuga mare înapoi.
 

Și se-ntoarse omul tot pe-același drum,
Însă mai lung drumu-i se păru acum.
Oboseala-l prinse pân' peste măsură
De o zi întreagă de alergătură.
 

Soarele se duse mult spre asfințit,
Dar săracul nostru, de puteri sleit
Își văzu stăpânul ca un punct în zare
Și-ncepu s-alerge, cât putu de tare.
 

Însă pașii, parcă, nu-l mai ascultau
Și în praful serii se împleticeau:
- Stăpâne, stăpâne! Am s-ajung de-ndat'...
Dar nu mai ajunse. Căzu secerat...
 

Lacrimi de tristețe a vărsat bogatul
Că in felu-acesta i-a murit argatul,
Însă, a dat ordin, pe cruce să-i scrie:
"Am murit ca prostul pentru lăcomie!"
 

De învățătură, fie-ți dar, creștine:
Să te-ntinzi atât cât plapuma te ține!