Un copil de 5 ani m-a întrebat: "Părinte, ce e aia credință?"
I-am răspuns: Ții minte când erai mic și stăteai mereu lângă mama? Credința e să fii mereu de mână cu Dumnezeu. Dacă nu te rogi, nu vei simți niciodată cu adevărat durerea altora, și nici pustia neiubirii care se înstăpânește peste univers.
Toată viața noastră are un punct culminant, un apex ontologic, un sens veșnic, o țintă cerească: Învierea din morți.

Dacă Îl avem pe Hristos Dumnezeu în noi prin Sfânta Împărtășanie și Îl păstrăm prin iubire, nimic din univers nu ne poate ucide sufletul!
 

Un text devastator din "Poemul pocăinței":

Sfântului Andrei al Cretei spune așa: "Chip făcând urâțeniei patimilor mele, cu pofte iubitoare de plăceri, mi-am stricat frumusețea minții". 
E surprinsă fascinant lucrarea perversă a minții de a zidi prin imaginație idoli la care omul căzut se închină ca Unui Dumnezeu. Chip în limba greacă e "eikon", icoană. Omul nemernic și desfrânat își face icoane din trupurile imaginate sau văzute, la care se închină ca un animal la hrana din pământ. E o uzurpare a slavei cuvenite Lui Dumnezeu. Însă ce e mai groaznic e faptul că mintea devine cocina porcilor, adică a demonilor, incapabilă să mai simtă pe Dumnezeu, plină de necurăția poftelor. 
Mintea curată e un altar de lumină, plină de frumusețea iubirii Lui Dumnezeu, o sfântă Masă pe care se odihnește Hristos Cel răstignit și înviat, un izvor de idei și de valori cerești. Atunci când, însă mintea își strică frumusețea cea dintâi, ea devine un lupanar de necurăție. E simptomatic pentru obsesia sexuală care se naște din desfrânare sau din pornografie. 
Putem vedea această frumusețe a minții la copii. Ei iartă, zâmbesc, luminează lumea, sunt plini de entuziasm, de curăție, de pace, de adevărul pur al iubirii senine. Ei se joacă, și în jocul lor, Dumnezeu zâmbește de dor.

(Părintele Ioan Istrati)