Părintele arhimandrit Justin Pârvu - Binecuvântare pentru înălțarea Neamului Românesc:

„Această vie, numită România, pe care Dumnezeu ne-a dat-o din moşi - strămoşi spre a o curăţa de uscăturile patimilor şi a o înălța spre înviere, poate să ne-o ia şi să o dea altor lucrători, dacă noi ne vom lenevi şi nu vom dovedi că putem fi lucrătorii cei buni care să aducă roada cea bună. Istoria ne-o construim cu mâinile noastre. Avem conducători la cârma țării după cum ne sunt şi sufletele noastre, după educaţia necreştină pe care am primit-o din familiile noastre.
Toţi tinerii aceștia care s-au jertfit în perioada comunistă au ştiut să se pregătească şi să-şi întărească spiritul de sacrificiu cu o conduită morală impecabilă, înflăcăraţi de idealul cel mai nobil al unei naţiuni – ridicarea neamului pe linia Bisericii, adică îmbisericirea neamului, înălţarea neamului pe urmele Înălţării Mântuitorului până la întâlnirea cu veşnicia.
Dumnezeu să binecuvinteze România!”

*Cum a început Părintele Justin mănăstirea Paltin, din dragoste de orfani și de bolnavi, unde ulterior a ridicat un azil pentru bătrâni, cu cabinete medicale ce deservesc și nevoile sătenilor, precum și un orfelinat pentru copii orfani

- Pe lângă mănăstire ați ridicat și un schit, o școală, un centru pentru copii și un spital, un azil pentru bătrâni. 
- Da. Eu am iubit copiii de mic. De mic, i-am iubit foarte mult. Am fost de multe ori trimis la parohie, trimis în sărbători de Paști, de Crăciun și mi-au fost dragi, familia mi-a fost dragă. Eu, desigur, dacă m-am dus la mănăstire, n-am mai avut posibilitatea să am copii, dar când am avut un prilej de ajutorare, iată, îndată am făcut o clădire acolo pentru copiii orfani. La început ne-am găsit aici cu vreo șapte, opt copii săraci, necăjiți. Stăteau în timpul vacanței, stăteau de sărbători. Măi, dar copiii aceștia stau aici, așa, ai nimănui? Ș-atunci m-am gândit: „Ia să fac eu o casă, să-i am eu aici pe copiii aceștia, să le dau o întreținere, să le fac o educație cu ajutorul Lui Dumnezeu și să-i învăț oleacă de carte, după puterea lor”. Savant poate nu se va mai face dintr-înșii, dar niște oameni de omenie poți să faci, că de când avem mulți savanți noi ne-am ruinat cu totul. Savantul zboară în aer, nu se mai oprește la cele de jos. Așa că am făcut aici încă o clasă, încă o clasă și-am ajuns până la clasa a opta. I-am dus la școală, dar cu ce îi întrețin pe copiii aceștia? Și am avut la un moment dat vreo cinci, șase maici, trebuia să le dau de lucru. Iată, aveți copiii aceștia, îngrijiți-vă de ei! Și în felul acesta am făcut un schit de maici. Dar mai aveam și vreo 5-6 șase femei bolnave grav, în cărucior. Am mai făcut acolo încă o căsuță. Și am pus tot măicuțe să le îngrijească și în felul acesta a ieșit și oleacă de azil. Și astfel am ajuns să-ndeplinesc o rânduială a vechilor mănăstiri, a Marelui Vasile, care a format spitale și cămin de copii pe lângă mănăstiri. M-au mai ciocănit cei mari că: „Bătrânul cela a luat-o razna acolo la Petru-Vodă”. Dar eu am mers înainte, pentru că duhul meu așa mi-a dictat, că am spus multă vreme că mi-au plăcut copiii. Și via mea de abia la bătrânețe a început să dea roadele cuvenite. Și în felul acesta s-a născut oarecum așezarea aceasta. Și așa s-au făcut lucrurile acestea și-mi dau seama, dragii mei, prin experiența asta că foarte mult face banul acesta al săracului. Nu trebuie sponsori cu miliarde, nu-ți trebuie oameni de ajutorare extraordinari, că nu ăștia dau sporul, ci banul curat. Jertfa curată, sănătoasă, aceea crește ca planta din apă.
 

(Fragment preluat din revista Atitudini nr. 47)