Dacă ești într-o stare de recrudescență interioară, sigur slăbește credința. Să nu slăbească! Chiar și la sfinți se constată o viață de oscilație, o ridicare și o coborâre. Pentru că te mai părăsește harul, ca să nu te mândrești, să nu spui: „Ia uite eu unde am ajuns!” Te mai părăsește harul ca să te smerești. Dar nu trebuie să-ți pierzi credința. Tu trebuie să fii mereu prezent. Că nu rezolvi atât de mult prin rugăciunea pe care o faci, ci prin harul Lui Dumnezeu, că tu vrei cu orice chip ajutorul Lui Dumnezeu. Pentru că imediat vine satana să-ți folosească mintea. Nu trebuie să vă speriați, el nu se astâmpără. Dumnezeu știe ce vrei tu, nu te speria deloc, tu continuă rugăciunea. Dacă ziceți: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, îl sperie pe dracul. Pentru că este puterea numelui pe care nu o poate suporta satana. Vezi? E lipsă de trăire interioară și adevărată, nu rațională. Ar trebui să înțelegeți singuri lucrurile acestea.
Iar în legătură cu oscilația asta, care și la sfinți se constată, există un cuvânt la Sfântul Apostol Pavel care spune așa: „Aduceți-vă aminte de mai-marii voștri, care v-au vestit vouă învățătura Lui Dumnezeu, la a căror sfârșit privind, să le urmați credința” (Evrei 13, 7). Adică la sfârșitul vieții ei s-au desăvârșit și au cuvântul puternic și întreg. Deci, dacă noi suntem în luptă, acum ne ajută harul Lui Dumnezeu. Dar luptă este toată viața, o ispită continuă.

Arhimandritul Arsenie Papacioc, Cuvânt despre bucuria duhovnicească, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2003, pp. 201-202