*Mulți oameni, când lucrează, se mânie, se înfurie... Și ce fac? Înjură, drăcuiesc, se ceartă cu alții. Îmi amintesc când eram mic şi învăţam tâmplăria că îmi cădeau sculele pe picioare şi mă loveam.
Spuneam atunci "fir-ai să fii", "călca-te-ar..." etc. Alteori nu ziceam nimic şi mă tulburam şi mai tare. Apoi m-am hotărât ca de fiecare dată când mă lovesc să spun „mare este numele Sfintei Treimi " sau "Slavă Ție, Dumnezeule!"

Astfel, diavolul şi-a luat tălpăşiţa. Îi găsisem de hac diavolului.

*Am mers la Stareţ în septembrie 1977, într-o zi de luni, în ajunul Cinstitei Cruci. Am bătut în uşă foarte de dimineaţă şi Stareţul mi-a deschis. Era foarte bucuros şi văzându-mă, mi-a spus: «A, bine că ai venit, diacone, căci mâine am hram. Vor veni cântăreţi, am comandat şi peşte bun, ne mai lipsea un diacon. Acum, că ai venit, hramul este asigurat». A mai spus şi alte glume asemănătoare. După aceea mi-a spus: «Vei rămâne aici in noaptea aceasta».

Ştiam că Stareţul nu găzduia pe nimeni la el peste noapte şi de aceea am tresăltat de bucurie când am auzit. Apoi am mers în bisericuţă, unde Stareţul m-a pus să fac curăţenie. Am aranjat Sfânta Masă, am şters praful, am măturat holul şi am făcut şi alte treburi. Înlăuntrul meu simţeam o bucurie foarte mare. La amiază am mers să mâncăm. A făcut ceai, a adus posmag şi varză sălbatică pe care a smuls-o din grădină.

Am fost foarte mişcat atunci când Stareţul a rostit rugăciunea Tatăl nostru. Şi-a ridicat mâinile şi a rostit-o cu atâta simţire şi evlavie, de parcă ar fi vorbit într-adevăr cu Dumnezeu.

După masă m-a dus la chilie, unde m-am odihnit cam o oră. După aceea am făcut Vecernia Mică cu Rugăciunea.

Când am terminat, Stareţul mi-a spus: «Ascultă, diacone, acum vom face priveghere cu metania, iar dimineaţă va veni preotul să ne facă Sfânta Liturghie. Ştii să te rogi cu metania? Îţi voi spune ce să faci». Şi mi-a făcut un program. Era un program bine chibzuit, care să mă ajute să nu moţăi noaptea. Mi-a spus să fac o metanie de trei sute de boabe spunând: «Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă». După aceea să fac o metanie de o sută de boabe către Maica Domnului. O metanie de trei sute de boabe pentru cei vii: «Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-ne pe noi». Şi o metanie de o sută de boabe la Maica Domnului pentru cei vii: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuieşte-ne pe noi». O metanie de trei sute de boabe către Hristos pentru cei adormiţi. Şi o metanie de o sută de boabe către Maica Domnului pentru cei adormiţi. O metanie de trei sute de boabe către Cinstita Cruce şi după aceea una de trei sute de boabe cu «Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie». Era pentru prima oară când auzeam despre un astfel de tipic pentru priveghere. Apoi mi-a explicat: «Rugăciunea făcută cu metania este doxologie. Când vei termina, o vei lua de la început».

Apoi mi-a spus: «Dacă vei auzi vreun zgomot, să nu te temi. Pe aici trec porci sălbatici, şacali etc.». M-a dus în arhondaricul mic şi mi-a spus că aproape de miezul nopţii mă va striga să mergem în biserică să citim rugăciunile pentru Sfânta Împărtăşanie.

Adeseori îl auzeam pe Stareţ suspinând adânc. Din când în când bătea în perete şi întreba: «Ei, diacone, dormi? Eşti bine?».

La ora unu fără câteva minute, după miezul nopţii, am mers în biserică. M-a pus în singura strană care era acolo şi mi-a dat o lumânare să citesc rugăciunile pentru Sfânta Împărtăşanie. El stătea lângă mine, în partea stângă, şi rostea stihurile: «Slavă Ţie, Dumnezeul nostru, slavă Ţie!»[1]. De fiecare dată când spunea stihul, făcea şi o închinăciune până la pământ.

Când am ajuns la troparul: «Marie, Maica Lui Dumnezeu...» (îmi amintesc că numai atât am citit din tropar, după ce Stareţul a spus: «Preasfântă Născătoare de Dumnezeu...»), am simţit ceva pe care nu pot să îl descriu şi m-am oprit. Atunci a început să se mişte candela de la icoana Maicii Domnului, făcând o mişcare lină pe toată lăţimea icoanei şi întreaga bisericuţă s-a umplut de lumină. Vedeam atât de bine fără lumânare, încât la un moment dat m-am gândit să o sting.

M-am întors spre Stareţ şi l-am văzut că ţinea mâinile încrucişate pe piept şi era aplecat până jos. A înţeles că voiam să-l întreb ceva şi mi-a făcut semn să nu vorbesc. Am rămas în strană, iar Stareţul stătea aplecat lângă mine. Simţeam atâta iubire şi evlavie față de Stareţ, încât aveam simţământul că mă aflu în Rai.

Această stare a durat o jumătate de oră sau chiar o oră, nu am putut să-mi dau seama exact. Nu ştiam ce să fac. În mod inconştient am continuat să citesc rugăciunile pentru Sfânta Împărtăşanie, iar când am ajuns la rugăciunea: «Din buze spurcate...», încet-încet lumina s-a stins, după care a încetat şi mişcarea candelei. După ce am terminat de citit rugăciunile, am ieşit pe hol. Stareţul m-a pus să stau pe un scăunel, iar el s-a aşezat pe un cufăr şi a rămas tăcut. După un timp, l-am întrebat:

– Părinte, ce a fost aceasta?

– Care?

– Candela. Cum de s-a mişcat candela atâta timp?

– Ce ai văzut?

– S-a mişcat candela de la icoana Maicii Domnului de la dreapta la stânga.

– Numai aceasta ai văzut?

– Şi lumina.

– Altceva?

– Nu am văzut nimic altceva. (Pentru ca Stareţul să întrebe ce altceva am văzut, înseamnă că el a văzut ceva mai mult.)

– Bine, nu a fost nimic.

– Cum nu a fost nimic, Gheronda? S-a mişcat candela şi a fost lumină!

– Nu ai auzit ce se scrie în cărţi, că Maica Domnului merge pe la toate chiliile monahilor să vadă ce fac? Ei, a trecut şi pe aici şi a văzut doi smintiţi şi ne-a binecuvântat mişcând candela de la icoana ei.

După aceea Stareţul a început să-mi povestească diferite experienţe trăite de el. Mi-a spus cum a văzut-o pe Sfânta Eufimia, şi multe altele. Se schimbase toată dispoziţia lui. Până dimineaţă mi-a vorbit despre lucruri duhovniceşti. La un moment dat m-a atenţionat: «Ţi le spun acestea, diacone, din iubire, ca să te ajut, iar nu să crezi că sunt ceva».

La ora cinci şi jumătate a venit preotul şi Stareţul a voit să liturghisesc şi eu, dar nu aveam veşminte diaconeşti. Atunci mi-a adus un stihar vechi, un epitrahil pe care l-a făcut orar şi l-a prins cu nişte ace de siguranţă, a găsit şi nişte mânecuţe şi mi le-a pus pe mâini. Eram ca un măscărici, dar a fost cea mai frumoasă Liturghie din viaţa mea. Am făcut un hram numai în trei.

Stareţul m-a ţinut la el până sâmbătă. Odată m-a trimis la Burazeri[2] să-mi văd compatrioţii şi să rămân acolo până la amiază ca să mănânc. Altădată m-a trimis la Stavronikita tot ca să stau la masă, pentru că el la Colibă nu avea decât ceai şi posmag.”

(Ieromonahul Isaac, Viaţa Cuviosului Paisie Aghioritul, traducere de Ieroschimonah Ştefan Nuţescu, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2005, pp. 241-246)