– Câteodată, durerea este mai presus de puterile omeneşti, şi oame­nii, chiar şi cei cre­dincioşi, se pierd. Cum să rezistăm su­ferinţei? Există paşi de urmat?

– Întâi de toate, dacă suferi, vorbeşte despre asta, nu ţine în tine, împărtăşeşte durerea cuiva apro­piat, mamei, soţiei, unui prie­ten bun sau, şi mai bine, duhov­nicului – căci harul lui se va revărsa şi spre tine. Bărbaţii mor mai re­pede de­cât femeile, pen­tru că nu-şi deschid ini­ma, nu se exterio­rizează atunci când su­feră. Femeile, în gene­ral, scot din ele trăirile lor şi astfel se vindecă mai repede.

Când lă­săm să se acumuleze stă­rile de rău în noi, fără să le deschidem nicio supapă, la un mo­ment dat, ele se transformă în boală. Biserica spune adevărul ăsta de două milenii, iar acum o confirmă şi oamenii de ştiinţă, care au des­coperit că emoţiile neîmpărtăşite sunt transformate de creier în substanţe chimice, care ne invadează celulele corpului. Astfel, fericirea sau nefericirea sunt trans­mise inimii, ficatu­lui, rinichilor, intestinelor… Deci, înainte să apară, bolile au fost disfuncţii ale sufletului. De aceea, este foarte important să ai un duhovnic, căruia să-i spui necazul tău. Prima mea întrebare, când vine cineva la spovedit, este aceasta: „Ce te apasă?” – adică „spune ce e în sufletul tău”. Şi atunci, credin­ciosul îmi zice ce supărări are şi, deodată, se înseni­nea­ză şi se simte mai uşurat. Mai mult decât atât, atunci când spui cuiva pro­blema ta, primeşti sfaturi.

Stai, frate, că nu eşti sin­gur, prin ce treci tu au mai trecut şi alţii, există soluţii. Aşadar, întâi descarcă-te, vorbeşte despre necazul tău. Apoi, smereşte-te. Dacă a venit nenorocirea asupra ta, înseamnă că Dumnezeu a îngăduit să vină, pentru că ai greşit undeva. Asumă faptul că ai greşit! De acolo începe vindecarea. Dacă admiţi că boala e consecinţa păcatelor tale şi te duci la duhovnic să le mărturiseşti, nu le mai repeţi a doua oară şi intri în rânduiala creş­tină, adică ai eliminat cauza spirituală a bolii. Ceea ce este fundamental, pentru că sufletul trebuie salvat. Trupul e o coajă care, oricum, se duce în pământ. Însă, de cele mai multe ori, după înlăturarea cauzei spiri­tuale, se vindecă şi trupul.

Repet: smereşte-te! Dum­ne­zeu iubeşte cel mai mult smerenia şi când te vede smerit, îţi trimite har şi bucurii în boală: fie un prieten de sprijin, la care nu te aşteptai, fie un înger de medic, fie o minunată vinde­care… Iar al treilea pas este să redevii dependent de Dumnezeu, să te legi puternic de Dumnezeu în boală, să-l iubeşti. Singurătatea în suferinţă este cumplită şi nici un om nu te poate însoţi în durerea ta, aşa cum o face Dumnezeu. Spune: „Doamne, vreau să fiu cu tine!” şi pecetluieşte aceas­tă declaraţie prin spoveda­nie, împărtăşire, rugăciune şi fapte bune. Vei simţi împlinire în viaţa ta. Boala e un prilej pentru omul credincios de a se apropia de Dum­nezeu.

Din păcate, mulţi bolnavi se concentrează pe boală, iar nu pe Dum­nezeu, ceea ce-i dezechilibrează. Prea des se roagă oamenii pentru sănătate, dar sănăta­tea nu e totul în viaţă. Cea mai importantă este relaţia cu Dumne­zeu, care duce la mântuirea sufletelor noas­tre. Am cunoscut o grămadă de oameni sănătoşi care s-au dus la iad.

(Părintele Vasile Ioana)