Binecuvântaților,
 

dacă e să vorbim despre sfințenie, ar trebui să tăcem... că nu suntem noi cei sfinți care am putea spune ceva din ceea ce am avea, ci am vorbi din citiri și auzire. Însă, cum să tac când trebuie să vorbesc de marea milostivire a Lui Dumnezeu, despre dragostea Lui Dumnezeu Care „atât de mult a iubit lumea, încât L-a dat pe Singurul Său Fiu să moară pe cruce ca tot cel ce crede în El să nu mai moară, ci să aibă viață veșnică”  adică o viață plină de sfințenie. Asta ne așteaptă pe noi, cei ce suntem în Harul Duhului Sfânt: o viață sfântă. Acum sigur că ne întrebăm: suntem noi în Har? Deși suntem toți în Harul Botezului, nu putem omite prezența stărilor păcătoase și chiar a păcatului însuși în decursul vieții. Că, deși ne străduim să facem fapte bune, ne iese destul de des la iveală greșelile pe care nu le dorim, cum spunea Sf. Ap. Pavel: „pentru că ceea ce fac nu ştiu; căci nu săvârşesc ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc” Romani capVII v 15.

Ar trebui să urâm păcatul așa de mult, încât să ne îndreptăm atenția cu iubire la legea Lui Dumnezeu. Și aici e un paradox.  Deși, știm că trebuie să facem binele, ne amăgește diavolul cu un gând al mândriei: dar de ce trebuie să îmi fie îngrădită viața mea la a face numai ce spune Sfânta Scriptură și „popii”, oare nu cumva îmi este atinsă libertatea mea și alegerile mele sunt schimbate după placul lor? Exact asta vrea cel rău să scoată din noi: gândul că fac ceva ce nu îmi convine poate să mă îndepărteze de sfințenie și implicit de Dumnezeu. Harul Duhului Sfânt se desăvărșește în neputință, dar asta pentru că se presupune că am renunțat la noi pentru Dumnezeu: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” Evangelia după Marcu cap. VIII v34. Și renunțarea la noi e pentru a urma Adevărul, care este numai în Hristos. Așa că din considerentul acesta, și nu numai, ar trebui să vedem Adevărul. Să căutăm să ne curățim simțirile, să fim și noi gata să jertfim pentru Dumnezeu și bineînțeles, nu cu ură, nu cu ceartă sau război, ci cu dragostea Duhului, cu iartare, cu bunătate, cu dăruire, cu înțelegere față de semeni, cu aplecare în noi pentru a ne oglindi în aproapele. Aici de multe ori încearcă mulți să mă pună în dificultate: „Hai, lasă că știm că voi popii nu renunțați la nimic! Aveți mașini scumpe, aveți bani mulți și altele...”(știți și dumneavoastră vorbele). Bineînțeles că nu o să vorbesc  despre mine... că nici nu e cazul. Vă spun că există mulți oameni care au reușit. Spre asta am să mă aplec. Oare cuvintele pline de ură au adevărul absolut sau exemplul sfinților poate să îmi arate calea? Nu o să înțeleg de ce este de ascultat unul care împroașcă cu noroi mai mult decât sfântul care trăiește Scriptura? Zic și eu așa: vreau sfințenie, dar fără să fiu sfânt, vreau să fiu al Bisericii, dar fără să intru în Biserică, vreau să fiu cu Hristos, dar fără să știu ce a făcut Hristos, vreau să fiu Fiu al Lui Dumnezeu, dar fără să fac voia Lui Dumnezeu, vreau să fiu bun, dar nimic nu iese bine din mine, vreau să fiu în Împărăția Lui Dumnezeu, dar nu mă supun Împăratului și lista poate continua. Deci, oare nu sunt eu tâlhar al Împărăției Lui Dumnezeu? Nu sunt eu cumva hoț al Harului? Așa că trebuie să îmi reconsider acțiunile mele în vederea câștigării Împărăției cerești: nu doar să vreau, ci să și văd și să acționez în consecință, căci „flămând am fost și mi-ați dat să mănânc, însetat am fost și mi-ați dat să beau, străin am fost și m-ați primit, gol și m-ați îmbrăcat, bolnav și în temniță și ați venit la Mine”.
Unii oameni au câștigat sfințenia prin mucenicie, alții prin viață curată și plină de rugăciune, alții prin post, milostenie sau mărturisire. Indiferent ce am face, eu vă spun că e bine să le urmăm în fapte. De la fiecare învățăm ceva. Fiecare ne ajută să urcăm treaptă cu treaptă. Ce este extraordinar e faptul că nimic nu putem fără Harul Duhului Sfânt (a se citi capitolul VIII din Epistola către Romani)
 

Vă îmbrățișez pe toți în neputințele voastre!

(Preot Florin Iftimie)