Nu deasa Împărtăşanie ne duce la desăvârşire, ci pocăinţa cu lacrimi, deasa spovedanie, părăsirea pacatelor, rugăciunea din inimă. Râvna unora pentru deasa Împărtăşanie este semnul slăbirii credinței şi al mândriei, iar nu semnul sporirii duhovniceşti. Îndreptarea şi sporirea noastră pe calea mântuirii începe cu deasa spovedanie şi se continuă prin post şi rugăciune cu lacrimi, prin părăsirea păcatelor, milostenie, împăcare cu toţi şi smerenie. Numai după ce facem toate acestea ne putem împărtăşi mai des. Altfel, cum să-L primeşti pe Domnul cerului şi al pământului, când sufletul tău este necurat, nespovedit, robit de patimi şi mai ales, plin de mândrie?

Să te lași în mâna Domnului ca lutul în mâna olarului!

Sectele se înmulţesc mai întâi din cauza preoţilor care nu au grijă pentru turma Lui Hristos. Unde preoţii îşi fac datoria de păstori şi trăiesc precum învață pe oameni, acolo nu pătrund sectele. Mai mult decât cunoaşterea Sfintei Scripturi şi decât teologia şi predica este viaţa preotului. Aceasta este, şi trebuie să fie cea mai puternică predică a preotului de la ţară şi oraş.

Turma Lui Hristos se păstoreşte cu fluieraşul, iar nu cu băţul. Adică cu blândeţe, iar nu cu asprime. Se păstoreşte mai mult cu exemplul vieţii preotului, nu numai cu predica de la amvon. Deci, mai mult cu faptele, decât cu vorbele, ca oamenii văzând faptele cele bune ale voastre, să slăvească pe Dumnezeu. Apoi să facă slujbe frumoase, cu credinţa şi evlavie; să dea milostenie la cei săraci şi bolnavi din parohie, să înveţe dreapta credinţă pe credincioşi, bătrâni, tineri şi copii; să-i spovedească regulat, să-i îmbărbăteze în necazuri şi să le fie model în toate, hrănindu-i cu cărţi sfinte şi cu tot cuvântul Lui Dumnezeu.

(Părintele Paisie Olaru)