Unii ştiu Legea, dar nu şi Duhul Legii. Ei ştiu ce trebuie, dar nu şi cât trebuie, cum trebuie, ca să ajungi acolo unde trebuie. Din acest motiv rămân la treapta scoaterii ochilor cu legea. Ei rămân fixaţi în lege. Ştiu că trebuie să poarte batic, barbă, reverendă, că trebuie să ţină post fără ulei, că trebuie să se roage, că trebuie să ierte, că trebuie să asculte. Dar toate astea nu se leagă în ei, pentru că nu ştiu cum trebuie şi unde trebuie să ajungă. Se vor lăuda mereu cu împlinirea legii, vor avea orgoliul de a fi ortodocşi, se vor simţi curaţi, ortodocşi curaţi, nepătaţi, pentru că au o bună părere despre ei, dar Dumnezeu nu îi votează, nu îi cunoaşte. Cum aşa? Dacă ei sunt curaţi, ortodocşi curaţi, nepătaţi, cum să nu îi cunoască Dumnezeu? Pentru că ei nu cunosc cum arată Dumnezeu în ei. Pentru că ei nu Îl simt pe El în ei, Care Se manifestă mereu cu multă delicateţe, cu multă trecere peste legea care ucide râvna bună. Ortodocşii curaţi sunt oamenii legii. Tocmai de aceea ei nu vor ajunge niciodată nebuni pentru Hristos, martiri sau mărturisitori, pentru că ei nu pot să vadă nuanţele vieţii ortodoxe, ci ei văd totul numai în parametrii blocului de piatră. Blocul de piatră e legea. Când vor să te extermine cumva, ei dau drumul blocului de piatră la tine în cap. Dacă faci aia, ailaltă, şi pe cealaltă, e imposibil să nu fii găsit cu o mie de lucruri pe care nu le faci. Şi, indiferent dacă ai făcut o mie de lucruri bune, dacă nu l-ai făcut şi pe al o mie unulea, ei vor da drumul la piatră şi piatra legii te va strivi cu prisosinţă. Adică scot canoanele Sfinţilor, scot cuţitele Scripturii şi ale Părinţilor, îţi aduc în faţă exemplul unui Sfânt pe care îl doresc ei şi îţi cer să fii ca toţi odată sau ca toţi în fiecare moment. De ce? Pentru că lespedea legii e numai pentru alţii. Pentru ei sunt doar vorbele şi încrederea bună în ceea ce sunt şi nu simt nimic din El. Dacă L-ar întâlni pe stradă pe Hristos şi Hristos ar sta de vorbă cu un evreu sau cu o desfrânată, cu siguranţă că L-ar da anatemei. Ar găsi ca nepermis, ca neortodox faptul ca Hristos să fie bun cu păcătoşii sau să stea cu ereticii de vorbă. De ce? Pentru că superortodocşii curaţi sunt nepătaţi, ei sunt împlinitori ai Părinţilor, ei sunt sfinţi din cuvinte, la nivel lexical, ei sunt în stare să te ia la palme dacă nu eşti sfânt ca ei. Ca să începi să mergi, nu să fii, trebuie să te vinzi. Trebuie să renunţi la tine, la tot ce ai şi eşti, la tot ce crezi că porţi în tine, pentru ca să ştii să gândeşti paradoxal, să simţi paradoxal, să fii paradoxal, adică să poţi să Îi urmezi Lui. Însă, ca să Îi urmezi Lui Hristos, trebuie să-ți vinzi prostia, individualismul, superbia, aroganţa, maladiva încredere în tine, hipercorectitudinea fariseică, să i le dai pe toate satanei, să i le reîntorci satanei care ţi le-a dat, care te-a învăţat să le iubeşti, pentru ca să vii gol, despuiat de ideea că ai făcut ceva bun în viaţă, în faţa Lui, ca El să te iubească şi să te facă ucenic preaiubit al Lui. Când devii monah, te lepezi de hainele tale, te pui sub mantie, gol, fără tine cel vechi, ca să te îmbraci în veşmântul nestricăciunii pocăinţei.

La Botez, la fel: te desfaci de hainele de piele ale păcatului şi te îmbraci în veşmântul mântuirii (Is. 61, 10) care e Hristos Domnul. Când devii preot, te îngropi în reverendă, îmbraci veşmântul morţii faţă de lume, ca să fii al cucerniciei, al cuvioşiei, al prosternării în faţa Lui Dumnezeu. De aceea, legaliştii sunt plini de ei şi nu pot fi dezgoliţi, despuiaţi de buna lor încredere în ei, pentru că ei se cred drepţi în ochii lor. Ca să fii al Lui trebuie să te cutremuri de dragostea Lui pe care o simţi în tine, să te minunezi de delicateţea şi de iubirea de oameni pe care El, Învăţătorul tău, o revarsă în tine, ca să fii blând și smerit cu inima și nu bădăran ortodox. Şi dacă ai fi plin de har, de vâlvătaie, toţi am amuţi privindu-te, pentru că ai fi o minune vie, o cutremurătoare prezenţă lângă noi, care ne-ai face să fim lei ai iubirii Lui. Dacă eşti legalist, eşti numai o mâţă şireată, care stă să vină şoarecele la cursă, să cadă cursa şi tu să te lauzi că l-ai prins în canoane şi sub blesteme. Atunci când ne bucurăm că alţii au căzut într-un păcat sau credem că trebuie să îi anatematizăm pe unul sau pe altul, avem alt duh în noi decât Duhul Lui Hristos. Dacă ai o viaţă formată numai din interdicţii, înseamnă că eşti încă robul unor înţelegeri mici despre viaţa ortodoxă. Dacă te temi de propria-ţi umbră nu ai libertatea Duhului, credinţa ta e mai mult frică şi lege și nu vezi că sensul Legii este dragostea.

(Pr. Ionel Adam)