Când eram tânăr, mă gândeam singur și îmi făceam multe planuri de viitor, dar nu pe toate le-am realizat. De exemplu, am dorit în tinerețe, când aveam doar 25 de ani, să mă fac pustnic în munții Neamț, dar poate n-a fost voia Lui Dumnezeu. Prin anii 1930-1932 am venit la egumenul Sihăstriei, părintele Ioanichie, și i-am cerut să mă primească în obștea lui, sau să mă retrag la schitul Sihla, pe atunci vestit pentru viața pustnicească. 
El însă, m-a intrebat: "Dar ai blagoslovenie să vii la Sihăstria?" 
Și cum eu venisem fără voia starețului meu, m-am intors înapoi și m-am făcut un fel de "pustnic" în pădurile din jurul schitului Cozancea. Cred că în trecut aș fi putut să fac mai mult, dar regret că n-am făcut pe cât am putut. Am făcut mai mult rele decât bune. Acum doresc să mai fac ceva, dar nu mai pot, și îmi pare rău că au trecut atâția ani fără roade mai multe. După război, mulți viteji se arată! Dar cu răbdare și cu mulțumire înaintea Lui Dumnezeu, nădăjduiesc să dobândesc mila Lui.

- Întrucât peste tot este mare lipsă de părinți duhovnicești, cum trebuie să aleagă călugării și mirenii duhovnici buni, dupa voia Lui Dumnezeu?

- Să caute cu credință și vor găsi; și să ceară de la Dumnezeu prin rugăciune și lacrimi - și le va da. Că nu începe, nici se sfârșește lumea cu noi. Are Dumnezeu încă destui aleși necunoscuți, care pot să călăuzească suflete pe calea mântuirii. Iar calitățile unui duhovnic bun sunt cam acestea: să fie mai întâi om de rugăciune, să iubească Biserica și pe toți oamenii, să fie smerit și blând cu cei smeriți care se căiesc de păcatele lor, și aspru cu cei leneși care nu merg la biserică și nu părăsesc păcatele; să nu fie iubitor de bani și de lucruri pământești, nici să fie iubitor de laudă și cinste. Iar cununa tuturor: să fie gata la nevoie a-și pune și viața și sufletul pentru Biserica Lui Hristos și pentru fiii săi sufletești.

- Cum putem, totuși, cunoaște care sunt duhovnici buni pentru fiecare dintre noi?

- Pomul se cunoaște după roade și omul dupa fapte! Să ne rugăm mai mult și vom primi raspuns.

- Se observă în unele părți că se neglijează spovedania și se dă prea des și chiar necanonic Sfânta Împărtășanie. Cum este mai bine de făcut în această situație?

- Nu putem renunța la Sfintele Canoane și la practica milenară a Bisericii. Să mergem pe drumul Părinților și înaintașilor noștri, pe drumul canonic al Sfintei Tradiții. Nu deasa împărtășanie ne duce la desăvârșire, ci pocăința cu lacrimi, deasa spovedanie, părăsirea păcatelor, rugăciunea din inimă. Râvna unora pentru deasa împărtășanie este semnul slăbirii credinței și al mândriei, iar nu semnul sporirii duhovnicești. 
Îndreptarea și sporirea noastră pe calea mântuirii începe cu deasa spovedanie și se continuă prin post și rugăciune cu lacrimi, prin părăsirea păcatelor, milostenie, împăcare cu toți și smerenie. Numai după ce facem toate acestea ne putem împărtăși mai des, așa cum arată Sfintele Canoane și tradiția Bisericii. Altfel, cum să primești pe Domnul cerului și al pământului în casă, când sufletul tău este necurat, nespovedit, robit de patimi și mai ales, de mandrie? Întâi avem nevoie de lacrimi, de rugăciune și deasa spovedanie, apoi toate celelalte daruri ni se adaugă. Mănăstirile noastre întotdeauna au ținut calea împărătească de mijloc. Când este cazul, să urmăm practic sfatul lor.

- Care este folosul rugăciunii -în general - și al Rugăciunii inimii - în special?

- Folosul rugăciunii este împlinirea scopului ei, adică iertarea păcatelor și mântuirea sufletului, indiferent că o facem cu gura, prin cuvânt, cu mintea sau cu inima. Fiecare cum îl îndeamna cugetul, duhul și duhovnicul, așa să se roage, numai să nu piardă mântuirea. Acea rugăciune este mai de folos, care izvorăște lacrimi de umilință, care ne ajută să părăsim păcatele și să creștem în dragoste, în smerenie și în credință. Fiecare să se roage cu rugăciunea care îl ajută să sporească mai mult în fapte bune și pocăință.

- Rugăciunea fără lacrimi este primită? Cum putem dobândi lacrimi de pocăință?

- Lacrimile sunt de mai multe feluri, dar cele duhovnicești nu se dau, nici nu se împrumută, ci sunt un dar de la Domnul. Deci, să le cerem atunci când vin, fie că ne rugăm cu gura sau cu inima, ele sunt bune mult folositoare, că sunt de la Domnul și merg la Domnul. Numai să nu ne mândrim, ca să nu pierdem lacrimile.

Rugați-vă mereu! Rugați-vă din inimă! Rugați-vă cât mai mult Lui Dumnezeu! Aceasta este toată speranța mântuirii noastre, că din rugăciune izvorăsc toate faptele bune...

(Părintele Paisie Olaru - Convorbiri duhovnicești)