Când era de 5-6 anişori, bunicul lui, care era preot, a murit. L-au înmormântat în ziua următoare, iar a treia zi trebuia să-i citească coliva la mormânt. Au plecat cu toţii de acasă la cimitir într-o după-amiază însorită. Acasă rămăseseră două mătuşi ca să pregătească pomana pentru acei care urmau să vină de la cimitir şi micuţul. Deodată cineva a bătut la uşă. O mătuşă îi spune micuţului:
- Fugi, copile, să deschizi uşa, că bate cineva!
Micuţul coboară şi deschizând uşa îl vede pe bunicul viu.
– Bunicule, cum de te afli aici? N-ai murit? îl întrebă copilul cu naivitate copilărească. Şi cum de eşti aşa de plouat?
De la camilafcă şi până jos preotul arăta ca scos din apă, parcă se strânseseră norii şi-l udaseră leoarcă.
– Afară nu plouă, bunicule, tu de ce eşti aşa de ud?
– Ascultă ceea ce-ţi spun, copilul meu. Aceasta nu este apă de ploaie, ci sudoarea chinurilor. Acum s-au împlinit trei zile de când am trecut prin vămi… Să spui asta bunicii, unchilor şi mătuşilor, tatălui, mamei tale şi celorlaţi că timp de trei zile vămile m-au cercetat. Acum sunt izbăvit, am scăpat, m-am mântuit, scumpul meu! Când se întorc să le spui să se aplece şi să guste din această apă de pe jos, căci este sudoarea chinurilor mele. Aşa vor crede toţi că ai vorbit cu mine…

Şi a dispărut.
Micuţul a deschis din nou poarta ca să privească afară, să vadă unde a plecat bunicul, dar nu a mai văzut nimic.
Au venit părinţii şi au văzut locul plin de apă scursă din barba, epitrahilul şi rasa bunicului. Copilul le-a spus, dar n-au crezut, însă, când s-au aplecat şi au gustat apa s-au convins. Era sărată ca sudoarea.
 

Sfântul Ioan Maximovici