Noi, preoții, suntem niște nemernici care Îl chemăm pe Hristos să Se nască în lume, Îl încălzim și-L învelim cu acoperămintele inimii, Îi priveghem somnul născător de lumi, Îi învățăm Cuvântului cuvintele și le vestim lumii, Îl punem pe Cruce plângând și Îi ungem Trupul cu mir, Îl îngropăm în mormântul inimii și Îi așteptăm Învierea.
Și apoi Îl dăruim lumii în Euharistie.

Biserica e o scăldătoare a durerii

În ea stau înșirați pe tărgi oamenii cu sufletele zdrobite de durere, așteptând zbuciumul apei, izbucul termal al Harului Lui Dumnezeu, țâșnirea către cer a iubirii. Mulți nu mai așteaptă nimic, așa s-au obișnuit cu nimicnicia durerii sau cu auto-victimizarea inutilă și pierzătoare. În strănile atinse de moarte ale scăldătoarei e toată suferința lumii, pe care o simte în mod infinit Dumnezeu.

Aici suntem așteptați să așteptăm și să recunoaștem pe Doctorul vieții, pe Apa cea Vie a nemuririi, care vine să cerceteze toți suferinzii acestei lumi. Avem nevoie de lacrimi ca să ne spele ochii de tina păcatelor și de credința fierbinte că la patul nostru de durere, stă aplecat Însuși Dumnezeu, cu mâinile având semnele Crucii, mângâindu-ne cu Duhul Sfânt și făcându-ne mereu transfuzie de viață cu Însuși Sângele Lui, în Euharistie.

(Părintele Ioan Istrati)