Durerea, supărarea, agonia, tragedia sufletească sunt consecințele căderii omului care se datorează egoismului lui. Înfumurările ego-ului nasc în suflet mâhnirea, în timp ce starea lui fiziologică este bucuria, fiindcă Dumnezeu este pace, iar sufletul este o insuflare a Lui Dumnezeu, a fost creat de El, și se îndreaptă spre El. Prin urmare, mâhnirea este străină și nejustificată în viața omenească.

Și, cu toate acestea, astăzi nu mai găsești un om bucuros, ceea ce înseamnă că nu mai găsești nici un om echilibrat, fiziologic liniștit. Mâhnirea, supărarea, amărăciunea este o boală înfricoșătoare care biciuiește lumea, poate cel mai mare chin al omenirii, cea mai mare dramă. Nu este numai începutul osândei, ci trăirea osândei încă din viața aceasta.

Lipsa bucuriei înseamnă lipsa Lui Dumnezeu, în timp ce bucuria este dovada prezenței Lui. Dacă cineva este om lumesc și se desfătează de cele vremelnice, se bucură de plăceri, de cele trecătoare și deșarte, acesta poate are o oarecare plăcere, oarecare mulțumire, dar în realitate, dacă cineva ia aminte, va vedea că în viața lui există necaz și strâmtorare, cum spune Scriptura: „Necaz și strâmtorare peste tot sufletul omului care săvârșește răul.”

Nu este cu putință să existe bucurie acolo unde este călcarea poruncii Lui Dumnezeu, după cum este cu neputință să existe mâhniciune în aplicarea legii Lui Dumnezeu.

Extras din cartea Arhimandrit Emilianos Simonopetritul, Despre Dumnezeu. Rațiunea simțirii, Indiktos, Atena, 2004, via doxologia.ro