La Muntele Athos, când eram încă începător, un monah bătrân mi-a spus într-o zi ceva minunat în legătură cu treburile cele mai smerite: „Nici o muncă nu înjoseşte valoarea omului. Singur păcatul năruie viaţa dumnezeiască în noi.”

Treburile ce nu pot deveni patimă sunt cele mai potrivite vieţii duhovniceşti. Dacă sunt bucătar, pregătesc hrana rugându-mă pentru cei pe care Domnul îi iubeşte. Nu are loc patima. Totodată, o astfel de muncă este de mare preţ, căci îmi îngăduie să slujesc celor pe care Hristos îi iubeşte. Putem trăi foarte bine cu o astfel de atitudine.

Cine va fi cel dintâi? Zice Domnul: „Căutaţi întâi împărăţia cerurilor, iar celelalte se vor adăuga vouă”. Iată principiul nostru măcar că viaţa materialnică ni se impune de dimineaţă până seara. Viaţa din lume are alte ţeluri şi nimeni nu are timp să se roage. Când mintea noastră, inima noastră se îndreaptă către Dumnezeu, totul devine uşor. Fără acest avânt către Dumnezeu viaţa îşi pierde sensul.

La Mănăstirea Sfântul Pantelimon ajunsesem cândva să am până la patrusprezece ascultări în acelaşi timp. Am vorbit despre aceasta cu duhovnicul meu: „Nu ajung să-mi împlinesc datoria: am patrusprezece ascultări!” Mi-a răspuns: „N-ai dreptate, nu ai decât o singură ascultare”. „Ba da, părinte, i-am răspuns, patrusprezece am!” „Ba nu, mi-a zis el din nou, tu nu faci decât un singur lucru o dată. Aşa că fă-l bine, şi treci la următorul…”

Arhimandrit Sofronie, Din viaţă şi din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, p. 51-52