În lupta pentru smerenie, în unele dăți, diavolul se amestecă cu mintea omului. Cât mintea este în rugăciune, nu se poate amesteca, stă departe… dar el pândește momentul când mintea-i goală, n-are lucrare. Atunci diavolul dă năvală și atacă în direcția unde-i mai slab omul. Și, de exemplu, face așa: îți spune că ești mai bun decât cutare… Odată, când căutam să-mi plâng păcatele, diavolul mi-a spus: „Ce tot te smerești atâta? Eu îți știu păcatele tale, dar ești puțin mai bun decât cei răi…” N-a zis: „cei buni”, pentru că știa că nu o să-l cred… Atunci a fost o lovitură grea pentru mine.

Aceste ispite vin când cauți să-ți aduni mintea; dacă eu zic rugăciune și mintea se duce și-n biserică și iese și pe afară și mai încolo, atunci diavolul începe a mă lupta cu multe ispite trupești. Atunci viața lăuntică nu o mai poți observa, pentru că-i întuneric.

Orice ascultare faci, chiar și când duci o găleată cu apă, trebuie să ai o lucrare a minții, pentru că dacă n-ai lucrare diavolul îți dă el lucrarea lui și n-ai să mai poți sta în mănăstire. Dacă te gândești la mâncare, sau dacă plouă, sau la haine, sau la lucruri pământești, este ca și cum ai fi în lume. Unii doresc pustia, dar ei nu știu că și în chilie au pustie. Noaptea, pe măsură ce te rogi la Bunul Dumnezeu, stai ca și în pustie, iar dacă dormi toată noaptea, atunci ești ca și cum ai fi în oraș, n-ai plată.

(Părintele Proclu Nicău)