Când tristețea mă cuprinde,
Mă gândesc la Dumnezeu,
La cei suferinzi pe lume,
Şi uit tot necazul meu.
 

Părăsesc încet prezentul
Şi privesc în viitor,
Şi încerc să prind momentul
Şi clipa speranțelor.
 

Râd şi plâng, să-mi treacā nervii,
Mintea să mi-o limpezesc
Şi sfidez, chiar mâna-sorții,
Până când mă liniştesc.
 

Deşteptării fac raport,
Că nu sunt o fată proastă,
Să plâng pân' la infinit,
Şi să mă cain de soartă!
 

Când tristețea mă cuprinde,
Eu vibrez ca o vioară,
Şi bat ritmul ce-mi zâmbeşte,
Şi uite-aşa, tristețea zboară.
 

Spun mereu: mai e şi mâine,
Chiar de sufletul îmi plânge,
Spun tristeții: Gata... ajunge!
Şi priveşte înainte.
 

Autor: Feştilă Niculina