Auzim deseori îndemnul: "Lasă tinerii să se iubească! Ce rău fac dacă se iubesc?"
Ei bine, "iubirea" asta de care vorbesc ei e desfrânare, adică sex fără căpătâi, fără angajament, fără responsabilitate și fără iubire jertfelnică. Și din această "iubire" ies de cele mai multe ori copii tăiați în bucăți de doctori ai morții veșnice. 
Mai mult decât atât, desfrânarea cronică operează în mintea omului o schimbare totală, o reducție animalică profundă, o anulare a principiilor morale, o edulcorare a legilor divine, un alt fel de a înțelege lumea. 
Omul desfrânat e neputincios, e un sclav al impulsurilor lui hormonale, o păpușă a simțurilor animalice, un obsedat de carne. El nu mai poate percepe adierea de lumină a fecioriei decât prin lentila de prădător feroce și de ucigaș al fecioriei.

Îmi amintesc de un mare șef de instituție a veacului 20 comunist, când a fost nevoit să oprească cu Volga lui neagră cu șofer la o trecere pietoni, unde treceau câteva zeci de fetițe de grădiniță, ținându-se de mână. Numai din grijă pentru sufletele curate nu voi spune ce prospecțiuni de viitor avea potentatul hulpav și ce profesiune avea... 
Desfrânarea strică mintea, îi termină moralitatea, îi terfelește cuviința, o suprimă în reflexe și instincte de buhai, oferă justificări păcatului, crimei, mizeriei morale. 
De asta e atât de condamnată de absolut toți Sfinții Părinți ai Bisericii (înafară de câțiva guru de cartier cu reflexe bufe). Pentru că scoate rușinea din minte și o transformă în poartă a iadului interior, în sălaș al tuturor patimilor. 
Și surpriză: omul sodomizat la minte, redus la instinct carnivor și ticăloșit de ură vrea să-și celebreze neființa, clamând diversitatea, toleranța și iubirea. 
Cu toate focurile astea puse peste lume, simțiți și voi mirosul greu de pucioasă, așa cum miroase pe malul Mării Moarte?