Îmi amintesc o întâmplare:

Când eram tânăr, mergeam regulat la Mănăstirea Sfântului Pavel pentru treburi. Treceam prin grădină, şi grădinarul îmi dădea una-alta pentru părinţi. Este adevărat că stareţul, acest egumen sfânt, îmi zicea: "Ai grijă, că bătrânul este cam dificil!" Eu ce minte să am? Odată, grădinarul – Dumnezeu să-l odihnească! – mi-a dat la cusut o pereche de pantaloni şi câteva petice. Când m-am întors cu ei, m-am uitat prin grădină, pe ici, pe colo. Bătrânul, nicăieri. Mi-a spus gândul: «Lasă-i egumenului, ca să nu întârzii!» Am făcut ascultare de gândul meu. Primejdios lucru! Ascultare de gând, ascultare de voia proprie, acestea sunt primejdioase, fiindcă înlăuntrul lor se ascunde cu grijă egoismul. Las pantalonii şi plec.

Când să ies, îl întâlnesc pe grădinar.

– Unde sunt hainele mele? Ai adus pantalonii sau ai uitat? mi-a spus pe un ton tăios şi aspru.

– I-am lăsat egumenului, i-am zis.

– Da’ ai egumenului sunt? mi-a strigat; şi faţa i s-a înroşit de mânie.

Iată focul tulburării, cum se vede! M-am indignat şi eu.

S-a trezit în mine iuţimea pe care o am în sânge şi i-am spus:

– Departe este, ca să mergi să-i iei?

Eeei! Ce să vă zic? Atunci, grădinarul s-a aplecat şi a luat două pietre să mă lovească. Cum de mi-a venit gândul?

– Iartă-mă! i-am strigat. Iartă-mă, am greşit!

N-a apucat fericitul să se ridice. A aruncat pietrele deoparte. S-a liniştit. Ai văzut ce putere are «Iartă-mă!»? L-a dezarmat pe bătrân.

– Dumnezeu să te ierte! mi-a spus, şi de atunci îmi tot dădea din grădină toate cele bune dăruite de Dumnezeu.

Dumnezeu să ne ierte pe amândoi! Am primit, însă, o lecţie. Am înţeles ce putere are acest cuvânt: «Iartă-mă!» Nu este un simplu cuvânt. Este putere, binecuvântare, harul Lui Dumnezeu. De aceea, să știti că tulburarea este prezenţă a grijii. Lipsă a rugăciunii. Cultivare a patimilor. Lipsa ascultării. Să spunem «Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!» ca să stingem pârjolul dinlăuntrul nostru. Cu «Iartă-mă!» să aducem pacea în jurul nostru şi să-i liniştim pe oameni. Iar spovedania, ca să ne curăţim de tulburarea pe care diavolul o ascunde în gând, în dorinţă, în voia noastră, pentru a ne lovi iarăşi dinlăuntru şi a ne doborî la pământ.

Extras din "Vino, Lumină! Intalnire cu Sfântul Efrem Katounakiotul", Editura Sophia