În mănăstire cât am stat, atât am simţit ajutorul Lui Dumnezeu: cât m-am ferit să judec şi am luat tot asupra mea; iar când am zis că şi cutare îi vinovat, atunci gata… am pierdut. Când eram în mănăstire, era un frate, mai bun ca mine, dar s-a întâmplat că s-a jeluit mie de ispitele lui.

Şi eu, în timpul acesta, am bătut în struna lui: „Da, da… ai dreptate, ai dreptate…” 

Şi în timpul acela, eu m-am despărţit de Dumnezeu, pentru că am judecat pe aproapele. El o zis că cutare face aşa şi aşa, şi că-i un hoţ şi-un potlogar; şi eu tot am bătut în struna lui: „Da. Da, da…” 

Dimineaţa mi-am luat rămas bun, şi mi-a zis:

– Bogdaproste c-ai venit, de-abia te aştept să mai vii!

– Vai de mine, i-am zis. Ce-am vorbit noi azi noapte… Nu mai este nevoie să vină Hristos pe pământ. Noi am făcut judecata.

După aceea, ce să vezi, ce ispite am avut… Şi când am mers la mărturisit, duhovnicul mi-a spus:

– Ispitele astea le ai din cauză c-ai judecat.

Atunci Duhul Sfânt m-a lăsat în părăsire şi dimineaţa eram năuc de cap, obosit, şi mă durea capul… De atunci m-am întâlnit cu un părinte şi mi-a zis:

– Câte zile vei avea, să te fereşti a judeca şi a osândi! Când îţi spune gândul că acela nu corespunde, ori este păcătos, să-i spui aşa gândului: „Eu sunt mai păcătos ca acela! Acela poate se mărturiseşte, poate plânge, poate are smerenie, şi Dumnezeu îl iartă pe el pentru că el se pocăieşte.”

Pe păcătoşi, dacă îi prinde moartea ridicându-se, câştigă mântuirea.
Prin faptele rele, hulim pe Dumnezeu.
Nu cereţi să faceţi minuni! Cel mai mare dar acesta este: să-mi văd păcatele mele şi să pot plânge.
Nu te rezema pe sfinţenia oamenilor, ci pe frica de Dumnezeu. Numai aşa poţi să-i socoteşti pe toţi sfinţi, nu pe unul sfânt şi pe ceilalţi păcătoşi.
Trebuie să ai credinţă că Duhul Sfânt te va ajuta; căinţa, pocăinţa şi lacrimile te ajută să te ridici.
Nu trebuie pus în minte că gata, pe mine mă mântuieşte Dumnezeu.
Dacă eşti în primejdie de moarte şi-ţi este frică de ea, înseamnă că mai ai nevoie de pocăinţă.
Este foarte important să nu te birui de mânie în ispite, ci să spui rugăciune; să ceri ajutorul Lui Dumnezeu.
Diavolul caută pe toate căile să ne tulbure, să ne ocupe mintea, dar foarte mult ne ajută spovedania.
Când Duhul Sfânt s-a atins de inima cuiva, atunci inima lui arde de dorul Lui Dumnezeu, de dorul Lui Iisus. Când ai şchiopături, pune-te mai mult pe pocăinţă. Un suflet care caută să-şi cureţe inima, nu se poate să nu simtă de aici veşnicia; acel suflet nu mai are îndoială de învierea morţii.

Duhul Sfânt, când se atinge de inima cuiva, acela nu mai poate să fie aspru. Acelui om îi pare rău de toate mărunțișurile, îi pare rău și de unele mărunțișuri despre care zici că alea nu-s chiar păcate. Când Duhul Sfânt vrea să ajute pe cineva, atunci devine în acest fel: dacă el vrea să ducă o viață de pocăință, în unele dăți Duhul Sfânt se lasă simțit pe măsura pocăinței și a smereniei.
 

(Părintele Proclu Nicău, Lupta pentru smerenie și pocaință)