Ce-aș fi de nu aș crede-n Tine,
Iisuse, Domnul meu Preasfânt?
Un boț de carne-însuflețită,
În fond, o mână de pământ...
 

Lipsit de Sfânta Ta Lumină
Ce arde-n sufletu-mi creștin,
Nu mi-aș mai înțelege rostul,
Spre ce mă-ndrept, de unde vin,
 

Nu aș mai înțelege, Doamne,
De ce exist, de ce trăiesc,
De ce sunt plin de fericire 
Doar când fac bine și iubesc.
 

De nu aș crede-n Tine, Doamne,
N-aș mai avea vreun ideal
Ci aș trăi ca fiara-n junglă,
Lipsit fiind de simț moral.
 

Nimic nu mi-ar mai pune frână,
Nimic nu m-ar împiedica,
Nimic nu mi-ar tăia elanul,
Nimic nu m-ar înspăimânta,
 

Nimic nu m-ar urni spre bine,
Nimic nu m-ar opri la rău,
Căci pe acestea toate, Doamne,
Le fac acum cu harul Tău.
 

De mi-ar lipsi credința-n Tine,
În neștiință aș pluti
Precum o barcă în derivă,
Orbecăind în plină zi.
 

N-aș înțelege suferința,
Nici nedreptatea pe pământ,
Necunoscând ce fericire
Ne-așteaptă-n cerul Tău cel sfânt.
 

N-aș fi dispus la nici o jertfă,
La nici un sacrificiu, vai,
Căci toate le-am făcut, Iisuse,
Cu harul Tău trimis din Rai.
 

De nu aș crede-n Tine, Doamne,
Nu i-aș iubi decât pe-ai mei,
Dar și dintr-înșii doar o parte,
Căci mă mai supără și ei.
 

Porunca asta a iubirii
Doar de la Tine a venit,
Iar dacă n-aș avea credință
Și de iubire-aș fi lipsit.
 

Dar slavă Ție, cred în Tine
Și Te slăvesc și-Ți mulțumesc,
Văzând cum de la Tine, Doamne,
Neîncetat mă-mbogățesc.
 

Căci daruri peste daruri, Sfinte,
Tu verși mereu în viața mea,
Iar darul cel mai mare, Doamne,
E chiar prezența Ta în ea.