– Ce ne puteţi spune despre pocăinţa făcută cu bucurie şi de pocăinţa făcută cu o oarecare întristare a inimii, cu frică de Dumnezeu şi de moarte?
– Dragii mei! Nu este un motiv de întristare când avem pe Dumnezeu ca salvator, când ne poate ierta de toate păcatele noastre. Nu există! Dar, dacă este vorba de o căinţă, că eu am greşit şi am supărat bunătatea Lui Dumnezeu, este plăcută căinţa ta.
Pentru că orice om care a greşit se căieşte. Dar nu se căieşte: „Ha, ha, ha!”, ci se căieşte cu lacrimi. Cine îndrăzneşte să spună că nu a greşit niciodată? Care dintre voi poate să arunce cu piatra că nu a greşit? Toţi au greşit! Dar greşeala, ca să fie îndreptată, are nevoie de căinţă. Te căieşti şi te bucuri! Te bucuri pe undeva în tine că ţi-a trimis Dumnezeu pocăinţa în dar. Ştiţi cum e? Noi nu avem siguranţa că ne-o primeşte! Avem numai nădejdea că ne-o primeşte. Numai catolicii spun că ei sunt siguri de mântuire. Eu nu sunt sigur de mântuire, dar nădăjduiesc!

Cel mai mare lucru de care vom fi întrebaţi la Judecata de apoi este: "De ce nu am dat mai multă atenţie semenilor noştri?"
 Nu este niciodată nimeni degeaba lângă tine. El este cu ştiinţa Lui Dumnezeu, ca tu să-l ajuţi sau să te foloseşti. Te foloseşti, că poate are o putere de duh mai mare. Sau îl ajuţi tu, în sensul de a-l suporta. Este o mare greşeală atunci când certăm pe unul sau pe altul!
Dumnezeu nu ne ţine că suntem noi foarte vrednici. Ne ţine că este foarte milostiv El... 

(Părintele arhimandrit Arsenie Papacioc)