De multe ori pierdem toată osteneala noastră și toată fapta bună, dacă nu păzim două lucruri: mintea și limba. Că tot păcatul se începe de la minte, de la gând, și toată fapta rea se exprimă întâi prin limbă. Zice Mântuitorul că din prisosința inimii grăiește gura. Și Solomon zice: "Mai bine este a cădea de la loc înalt, decât a cădea prin limbă!" 

Ferească Dumnezeu! De aceea trebuie mare băgare de seamă.
Limba este organ cu care lăudăm pe Dumnezeu, la fel și mintea. Dar vrăjmașul le ia pe amândouă aceste organe: mintea o întunecă cu gânduri rele și limba cu cuvinte rele. Și atunci omul devine unealta vrăjmașului, că și gândurile lui sunt spurcate, și limba și cuvintele lui. Trebuie mare băgare de seamă!
 

O femeie păcătoasă și-a pus îndreptare la o mărturisire și a început să ducă o viață sfântă. Post, rugăciune, milostenie, că era văduvă acum. Toată lumea se minuna în sat cum femeia aceea și-a schimbat viata. Înainte o știau toți. Îi murise soțul, iar copiii îi avea pe toți căsătoriți. Mai avea un păcat, săraca, pe care nu-l putea lăsa. Toate celelalte le lăsase.

Făcea și milostenie multă și post ținea, dar nu tăcea din gură: să spună ceva de cumătra, de cumnata, de cutare. Când a venit la duhovnic, a zis: “Părinte, am postit posturile, am făcut milostenie, fac pravilă, citesc prin sfintele cărți; ei, dar limba asta n-o pot eu stăpâni! Mai vorbesc de unul, mai zic de altul, mai spun o minciună, mai spun o glumă, mai cutare...”
 

Era primăvară, când se arau grădinile și ogoarele. Duhovnicul îi zice: “Uite ce este, mătușă, nici eu nu-ți dau canon mare; dar n-ai voie să te împărtășesti până nu vei face canonul acesta”. “Care?” Duhovnicul avea un butoi mare cu sămânță de scai. Știți cum e sămânța de scai? Ca de ceapă. Măruntă. I-a dat mătușii un pumn bun de sămânță de scai și i-a zis: “Uite ce! Când vei ara grădina, să te duci să semeni scaiul ăsta prin grădină, cât e grădina de lungă, și pe-o brazdă și pe alta.”
 

Și a semănat scaiul. Au crescut păpușoii, dar au ieșit și scaii. La prășit a mai tăiat din ei, dar n-a putut să-i taie pe toți. Când a venit femeia în Postul Sfintei Mării, o întreabă duhovnicul: “Ai semănat scaii?” “Da”. “Ți-am spus că nu-i greu. Mata ai zis că păcatele pe care le faci cu limba nu-s grele. Eu ți-am dat să semeni scai. Du-te și-mi adu acum înapoi toate semințele acelea pe care le-ai semănat.”

“Vai de mine, părinte, zice, eu am prășit, dar din nebăgare de seamă scaii aceia au făcut sământă, a venit vântul și a dus-o la megieși, pe câmp. S-a umplut lumea de scai!” Zice preotul: “Nu-ți dau împărtășanie până nu-mi aduci sămânța înapoi!” “Imposibil, părinte! S-a dus sămânța de scai! A luat-o vântul, a făcut scai, s-a înmulțit…”
"Vezi? Așa sunt și cuvintele noastre. Cuvintele noastre, dacă sunt rele, pe unde nu au ajuns? Au făcut sămânță, au prins rădăcină și s-a umplut lumea de cuvinte rele. Cuvintele noastre sunt sămânță de scai. După cum nu poți aduna sămânța înapoi, după ce-ai semănat-o – la vreun an de zile, după ce s-a umplut câmpia de scai - așa nu putem să adunăm răutatea și păcatul pe care le-am semănat noi prin limbă. De aceea, trebuie mare pază a limbii! Ai văzut ce spune Solomon: "Cine nu păzește gura și limba sa, nu se poate mântui!"

Dar Dumnezeu nu ne-a făcut să fim muți. Ne-a dat limbă să vorbim. Dar, ceea ce vorbim, să fie spre slava Lui Dumnezeu și ceea ce este de trebuință. Deci, când vedem că începem a vorbi de rău pe altul, să stăm pe loc, că semănăm scai, și îl duce vântul în mai multe inimi. Să băgăm de seamă!

Părintele Cleopa Ilie

Extras din ”Ne vorbește Părintele Cleopa”, Ed. Mănăstirea Sihăstria