Când te cercetează harul, uiți de amărăciunea durerilor, iar atunci când ești cuprins de întristare, uiți de dulceața harului.

Când vine harul, uiți și mâhnirile, și ostenelile, și toate merg bine. Însă, atunci când vine întristarea, uiți de mângâierile harului și spui: „Dumnezeu m-a părăsit! Nici să mă rog nu mai pot, parcă aș fi sortit iadului.

Când te cercetează harul, uiți de amărăciunea durerilor, iar atunci când ești cuprins de întristare, uiți de dulceața harului. Așa este. În felul acesta omul învață să se smerească. „Dar nu eu, ci harul Lui Dumnezeu care este întru mine” (I Corinteni 15, 10), precum spune Apostolul.

Altora care spuneau că nu au timp de rugăciune din pricina greutăţilor familiale şi a multelor ocupaţii, le spunea în mod repetat: „Dacă eu, în liniştea Katunakiei, spun o sută de rugăciuni pe zi, iar voi, în zarva oraşului şi a îndatoririlor pe care le aveţi la serviciu şi în familie, spuneţi trei rugăciuni, suntem egali.”
L-am întrebat apoi dacă nu cumva acest număr de rugăciuni este prea mic, chiar şi pentru mireni. Iar Stareţul ne-a răspuns: „Dacă omul se obişnuieşte să spună zilnic rugăciunea, chiar şi de câteva ori, dar în fiecare zi, încet-încet inima lui începe să se îndulcească şi va aştepta cu nerăbdare să vină acea clipă dedicată rugăciunii. Iar atunci când inima celui care se roagă se îndulceşte de ea, acela de la sine va căuta să se roage mai mult”.

(Ieromonah Iosif Aghioritul)