Vine la mine o doamnă foarte slabă și foarte tristă, ca la 50 de ani. Stă sfioasă la coadă, până ajunge la mine. Pleacă ușor capul, se așează în genunchi. Nu spune nimic. Mă uit atent la ea. Știu ce are, dar vreau s-o aud din gura ei. 
- Părinte, am o depresie foarte urâtă. Nu pot ieși din casă, mi-e groază de oameni, nu mă pot bucura de nimic. 
Îi zic:

- Da, e greu, nu puteți merge, nu puteți vedea, vorbi, auzi, gândi sănătos. N-aveți nimic de mâncare? 
- Ba da, părinte! 
- Știu, dar am zis așa, ca să vedeți câți oameni sunt de mii de ori mai nenorociți ca domnia voastră. 
Îi citesc rugăciuni cu fesul Sfântului Ioan Rusul. Femeia plânge. 
Când se ridică, îi zic:

- Dumneavoastră puteți zâmbi?
Zâmbește atât de frumos, printre lacrimi. 
Ăsta e canonul meu: rugăciune, Acatistul Acoperământul Maicii Domnului și Acatistul Sf. Ioan Rusul zilnic, și zâmbet mereu. 
Cântați, dansați, jucați-vă, zâmbiți, bucurați-vă, mulțumiți Lui Dumnezeu pentru daruri, pentru fiecare zi, pentru fiecare gură de aer, de apă și de hrană. Și "Tatăl nostru" mereu, că risipește gândul întunecat. 
Femeia pleacă zâmbind. Printre lacrimi, a lăsat jos o povară grea, de care n-avea nevoie.

(Părintele Ioan Istrati)