A lucra rugăciunea minții, înseamnă a te sili pe tine însuți să spui continuu rugăciunea cu gura. Fără întrerupere. La început repede; să nu aibă timp mintea să nască gânduri trecătoare. Să ai atenția concentrată numai asupra cuvintelor: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!"

După mult timp, mintea se obișnuiește și o spune de la sine. Și te îndulcești de ea ca și când ai avea miere în gură. Și dorești să o spui mereu (să o tot spui). Dacă o lași, îți pare foarte rău.

Când mintea ajunge să se obișnuiască și să se umple - să o învețe bine - atunci o trimite și în inimă. Pentru că mintea este cea care hrănește sufletul. Lucrarea ei este aceea de a coborî în inimă tot ceea ce vede sau aude (fie bun, fie rău) deoarece în inimă este centrul puterii spirituale și trupești a omului, este tronul minții.

Deci, când cel care se roagă își păzește mintea să nu-și imagineze nimic și să fie atent numai la cerințele rugăciunii, atunci, respirând ușor, cu oarecare efort și voință, o coboară în inimă și o ține înlăuntru și spune cu ritm rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!"

La început spune de câteva ori rugăciunea și respiră o dată. După aceea, când mintea se obișnuiește să stea în inimă, spune rugăciunea o dată la fiecare respirație: „Doamne Iisuse Hristoase” inspirând și „miluiește-mă” expirând. Aceasta se face până când harul dumnezeiesc va umbri și va lucra în suflet. După aceasta, totul este contemplație (vedere duhovnicească).

(Sfântul Iosif Isihastul; Marturii din viața monahală)