L-am cunoscut pe Sfântul Petroniu de la Prodromu. Îmi permit să îi spun așa, în lumina viziunii profetice a Bisericii Lui Hristos. 
 

Avva Petroniu era ca o furnicuță: adus puțin de spate, slab, oleacă surd, avea un aparat auditiv care țiuia năuc din când în când. Dar, permanent în picioare, mereu la slujbă, cotrobăind prin toată Mănăstirea, căutând și punând totul în ordine. Era de o pace a ființei pe care n-am mai întâlnit-o la mulți. Și firesc, patern, zâmbitor. 
Era un moșuleț scoborât din Rai. Zecile de ani de Athos, de nevoință, de nopți nedormite pline de rugăciune, își lăsaseră urmele pe fața lui. Era aspru cu monahii, păstra rânduiala cu sfințenie (chiar). Nu permitea somnul trândav când clopotele vesteau privegherea. Nici măcar pentru pelerini. 
 

Eram student la Teologie și am stat vreo două săptămâni la Prodromu. Stătea cu mine și cu alți pelerini pe băncuța din fața Bisericii. 
Îl știa bine pe bunicul meu, preotul colonel Ioan Istrati, era din Farcașa, Neamț, unde bunicul a fost preot 55 de ani neîntrerupt. Avea o soră în Mădei, cu viață sfântă, pe care tata, preot la Mădei zece ani, o spovedea.
Îmi povestea cum mergea împreună cu bunicul pe cărările neștiute ale munților, în căutare de sihaștri sfinți, de schituri de Rai, de locuri sfinte. Au făcut amândoi Teologia. 
Bunicul meu voia să fie în armată. S-a dus la Academia militară de la Cernăuți, a făcut războiul. 
Mai târziu, s-au întâlnit la Mănăstirea Antim, unde tânărul Petroniu era bibliotecar. 
La Prodromu, în Athos, părintele a strâns în jurul lui tineri sihaștri, călugări nevoitori, doritori de rugăciune și de isihie. 
Avea rugăciunea inimii. Strecura prin sita inimii un metanier vechi, negru, ros de povara miilor de rugăciuni. 
Eu cântam la strană. Îi plăcea vocea mea. Odată mi-a zis: "Specializează-te pe muzică psaltică, fă conservatorul, că teologi sunt mulți, da profesori de muzică teologi, puțini. Ai o voce caldă, ca de miere, și o ureche bună." Nu l-am ascultat. 
 

Odată era o după-amiază tihnită în schit. Eu eram chitit să fug la arsanaua părăsită a mănăstirii și să fac o baie în mare. Fără să știe nimeni. Îmi băgasem slipii în buzunar și dus am fost. 
Pe băncuță, într-o parte, cu capul în mâini, stătea Părintele Petroniu. Am cerut binecuvântare. 
Mi-a dat-o. Apoi: "Ioane, stai să îți zic ceva." M-am așezat lângă el. 
"Uite, Maica Domnului a rânduit aici, în muntele Ei, să nu facem baie în mare, decât în anume locuri, la arsanaua Hilandar... Că altfel ai vedea călugări în slip cum stau pe stânci la soare, ca focile. E o sminteală." 
M-am cutremurat oleacă. Moșul știa de gândul meu ascuns. Am tăcut. 
"Acuma unde pleci?"

Zic: "Până la arsana (port)" 
"Să nu cumva să faci baie acolo, copilule..."
Eu am fost un rebel dintotdeauna. Am oroare de porunci și de sisteme coercitive, de autoritate.

"Nu, părinte! am zis."
Am plecat. Între mănăstire și port sunt vreo câțiva kilometri și vreo 300 de metri diferență de nivel. Ajungi la mare pe o potecă foarte abruptă, în jumate de oră de mers printre stânci. 
Când ajung, să încremenesc. Nu era o plajă lină, ca la Vatoped, ci niște coloși de stâncă prăbușiți într-o mare verzuie, adâncă, turbată, cu valuri de doi-trei metri care se sfărâmau de ruinele pietroase într-un zgomot înfricoșător. 
M-a apucat o frică teribilă de locul ăla. Și de nicăieri, că era senin tot înainte, s-a coborât un nor negru, plin de apă, îngrozitor, de nu mai vedeam la un metru. 
Am luat-o la fugă în pieptiș, prin întunericul greu. O haită de șacali a început să urle turbat din toate părțile, la câțiva metri de mine, mereu altundeva. 
Fugeam în disperare, în bezna de iad, ud leoarcă, cu inima să îmi spargă pieptul. Șacalii erau la doi sau trei metri în spatele meu, urlând strident, uriaș, ca niște femei isterice. 
La un moment dat, am simțit că mă lasă puterile. Mă scurgeam așa, gâfâind îngrozitor. M-am oprit și m-am pus în genunchi. Am strigat: "Maica Domnului, facă-se voia ta!" 
Și deodată am auzit șacalii cum scheunau, parcă erau loviți de cineva, ca niște câini bătuți. S-au oprit. Eram plin de lacrimi și de sudoare. Am continuat să urc. 
La două sute de metri de schit era iar senin. Norul negru de smoală se vedea deasupra mării, cum se depărtează încet. 
Pe băncuță, moșulețul sfânt: "Te-am așteptat, a zis el. M-am rugat pentru frăția ta."

Am izbucnit în lacrimi. A continuat: "dar să știi, că dacă ai fi făcut baie la arsana, acolo ar fi fost sfârșitul tău pe pământ." 
A scos din traista veche un patrafir și mi l-a pus pe cap. Mă ținea așa strâns de tâmple și simțeam prin patrafir cum se scurge răul, frica aia îngrozitoare, negrul ăla fanatic. 
Când a terminat, a zis: "Ce te mai iubește pe tine Măicuța Domnului, și cât ești de răzgâiat și obraznic!" Am dat din cap, plângând. 
La chilie, am stors sudoarea din cămașă. Simțeam că am pierdut de frică, zece ani din viață. 
Din când în când, mă mai gândesc la bătrânelul sfânt, la rugăciunile lui, la vocea lui, la puterea mâinilor alea firave să zdrobească răul, la țiuitul aparatului auditiv. 
Și îmi dau seama cât de departe sunt de viața, de inima și de trăirea lui. 
 

Cu sfinții odihnește, Hristoase, sufletul adormitului preotului Tău, Petroniu!

(Părintele Ioan Istrati)