Mintea trebuie să se pogoare în inimă, că inima este cămara minţii. Aceasta-i cămara de care spune Hristos: "Tu, când te rogi, intră în cămara ta şi roagă-te Tatălui tău întru ascuns şi Tatăl tău, Care vede cele întru ascuns, îţi va răsplăti ţie la arătare."

Voi credeţi că acea camară este cea de lemn, casa? Dacă o luaţi aşa, o luaţi după literă. Ori aici dumnezeieştii Părinţi înţeleg cu totul altfel: Trei uşi ai de încuiat când te rogi: uşa cea de lemn, pentru oameni; uşa buzelor, pentru cuvinte, ca să nu grăieşti cu nimeni decât cu Dumnezeu; şi uşa inimii, pentru duhuri, ca să te pogori cu mintea în cămara inimii. Că inima este cămara minţii.

A fost vorba noastră dacă mirenii pot să ajungă la treptele cele mai înalte ale rugăciunii. Pot! Sfântul Grigorie Sinaitul spune că rugăciunea minții este prea obligatorie pentru toți creștinii care au Sfântul Botez. El a predicat în secolul XIV din Sfântul Munte Athos până la noi, în Valahia. În viața lui spune despre aceasta. Până aici i-a învățat pe toți. Unde ajungea, pe mireni îi învăța rugăciunea minții și a inimii. Și atunci nu este exclus să înveți pe oricine.

Uite, ați citit Pelerinul rus? Ați văzut un pelerin, un mirean, cum a învățat rugăciunea lui Iisus? Doar acela n-a fost călugăr. Era un pelerin rus care mergea din mănăstire în mănăstire. Acest pelerin a învățat rugăciunea lui Iisus și a ajuns pe cele mai înalte trepte. Dar poate i-a venit vreun gând de mândrie și l-a smerit Dumnezeu așa. S-a întâmplat că mergând pelerinul, un orb l-a rugat:

- Moșule, ia-mă și pe mine până la oraș. Ia-mă de mână, du-mă. De auzit aud bine și o să-mi mai spui despre rugăciune.
- Hai, omule.

Și l-a dus de mână. Și mergând cu orbul, acela tăcea din gură. Tăcea și el, că și el avea lucrare tainică, rugăciunea minții. Oamenii care au această rugăciune nu le place vorba multă, sunt cu mintea și cu inima la ea.

Și mergând ei, orbul a zis:
- Părinte, arde biserica din satul unde mergem

Satul era după un munte. Dar pelerinul n-a crezut. Dar acela a zis iar:

- Părinte, uite arde biserica și oamenii fug în toate părțile. Unul a luat cărțile, altul a luat veșmintele, alții scot geamurile bisericii.
Orbul vedea, era înainte-văzător, pentru că avea rugăciunea inimii, vedea mai înainte ce se întâmplă. Și când au ajuns, biserica arsese, oamenii era scârbiți, care cum a scăpat, numai tăciuni pe jos. Și atunci a întrebat pelerinul:

- Ce făceai când ai văzut toate acestea?

- Atunci ziceam rugăciunea.
Ai văzut ce daruri are această rugăciune azi, la mireni? Nu excluzi pe nimeni, numai dacă are darul lui Dumnezeu.

Dar ai văzut Sfântul Zaharia Ciubotarul din Constantinopol, ca să vezi ce fel de mireni erau cu rugăciunea minții? Un călugăr din pustie a venit în Constantinopol să se închine în biserica cea mai mare a imperiului, în Sfânta Sofia. Și fiind străin, el n-a știut că biserica e încuiată. În grădina Sfintei Sofia era o livadă frumoasă și scaune pentru popor ca să stea la umbră și să se odihnească. Era timp de vară, cald. El s-a dus întâi la biserică, că știa că urmează să se facă Utrenia, că atunci se făcea Utrenia la miezul nopții și la bisericile de stat, cum s-a făcut și la noi în Moldova atâta vreme. El s-a dus săracul să se închine, dar când s-a dus a văzut că e încuiată biserica. El, fiind străin și necunoscând în Constantinopol pe nimeni, s-a dus în livada Sfintei Sofia, o livadă foarte mare, închisă frumos cu gard. Și a văzut scaune și a zis: „Ei, bun, mă culc pe un scaun din ăsta și când a trage clopotul pentru Utrenie, mă scol și mă duc la biserică. Mâine oi găsi eu pe cineva în oraș”.

El venise să-și vândă lucrul mâinilor sau pentru treburile lui. S-a pus pe un scaun să se odihnească. Dar până ce a făcut el oleacă de pravilă, până nu știu ce, s-a întunecat, nu era lună, erau nori. Și când s-a sculat, a văzut o lumină venind către biserică. Căci era o stradă și pe acolo venea o lumină. Și-a zis el: „Taci, că acum vine paraclisierul cu felinarul, ca să deschidă ușile bisericii”. S-a sculat și călugărul nostru din grădina Sfintei Sofia și a venit înspre biserică, ca să vadă cine vine. Când a văzut, nu era vorba de un felinar, venea un om spre biserică și înaintea lui mergea lumină, cum se văd la mașini farurile noaptea. Și era lumină și înapoia lui, dar mai mult înaintea lui. El, când a văzut aceasta, s-a speriat. S-a dat la un dos și îl auzea pe acela zicând rugăciunea în șoaptă.

Și a venit acela și când a ajuns la Sfânta Sofia, el n-a căutat să deschidă ușa. El numai s-a închinat de trei ori în fața ușilor la Sfânta Sofia. Și ăstalalt stătea în dosul zidului, să vadă ce se întâmplă, că a văzut că e sfânt mare. Și odată s-a făcut un vânt și ușile toate s-au deschis. Ăsta în dosul zidului își zicea: „Măi, mare sfânt e ăsta”. Și a intrat să vadă ce face acela. Acela a intrat în biserică, s-a dus la Mântuitorul, s-a rugat, apoi s-a închinat la Maica Domnului și când a ridicat mâinile în sus, s-a făcut ca soarele. Și a stat așa cu mâinile în sus ca la un ceas și era lumină de la el încât toată biserica se lumina. Pe urmă a lăsat mâinile în jos, s-a închinat, a sărutat sfintele icoane și a ieșit înapoi. Și când a ieșit, ușile s-au închis singure. Călugărul s-a dus însă după dânsul, că era lumină, și el mergea tot în urma lui. Și acum nu îl mai auzea zicând nimic. Și a mers pe ulițele Constantinopolului tocmai până la o mahala, adică la o periferie, la o margine. Acolo era o căsuță, acela a bătut în ușă și a zis: „Soră Marie, dă-mi drumul”. Și i-a dat drumul. Când a intrat ăsta în casă, a intrat și călugărul după el. Acela când a intrat și-a făcut cruce și s-a închinat la sfintele icoane, apoi s-a așezat pe un scaun. Atunci a văzut că a intrat și părintele și i-a sărutat mâna.

- Blagoslovește, părinte, când ai venit, de unde ești? Cum de te-a adus Dumnezeu la noi?

- Iată, vin cu dumneata de la biserică. Sunt străin, din pustie.

- Părinte, bine ai venit, să-ți punem de mâncare.

- Fraților, nici nu mănânc la voi, nici nu beau. Vă jur pe Dumnezeu cel viu, Care a făcut cerul și pământul, să-mi spuneți ce lucrare aveți voi. Mai ales pe dumneata, domnule, cum te cheamă?

- Zaharia păcătosul.

- Spune-mi mie, minunatule Zaharia, care-i lucrarea ta?
- Noi suntem păcătoși, nu avem nici o lucrare, nu facem nimica. Voia lui Dumnezeu. Suntem oameni. Uite meseria mea, sunt ciubotar.

Și i-a arătat scaunele unde lucra la ciubote, la cizme, bocanci, ghete. Erau numai bucăți de piele.

Dar a zis călugărul:

- Eu îți spun o taină, eu te-am văzut când te-ai rugat în biserică.

Atunci el a spus:

- Dumneata pentru credința dumitale poate ai văzut ceva, dar eu sunt om păcătos.

- Eu, zice, am văzut mare taină la dumneata.

Dar zice celălalt:
- Eu mă ocup, cu mila lui Dumnezeu, cu rugăciunea cea din inimă.

Era în Constantinopol. Sfinții Calist și Ignatie nu în Constantinopol au petrecut? Și zice:

- Mai zic cât pot, dar mă răspândesc, sunt păcătos. Îmi fuge mintea.

Nu poate omul să se laude, că dacă se laudă este spre pierzarea sa.

- Dar cum este petrecerea voastră?

- Pentru că ne-ai jurat pe Domnul, îți spun. Iată avem 40 de ani de când ne-am luat în căsătorie. Iată eu am o cămăruță aici unde este patul meu și sora mea, Maria, dincolo. Noi nu ne-am cunoscut unul pe altul.

Trăiau în feciorie de când s-au luat în căsătorie.

- Și am zis în inima noastră să nu ne cunoaștem unul pe altul până ne-om duce dincolo, pentru dragostea lui Hristos. Aceasta este petrecerea noastră. Iar avere am trei arginți și jumătate, cu aceștia cumpăr piei și lucrez pantofi, cizme, ghete, cele ale meseriei, că eu sunt ciubotar. Iar câștigul îl împart în două: o parte, cea mai mare, o dau lui Hristos, adică la săraci, și cealaltă o folosesc la trebuințele casei. Și în tot locul, unde aș fi, pururea am în minte înfricoșata judecată ce are să fie.

Și atunci călugărul a zis:

- Dragii mei, de aceasta am venit și cu aceasta m-am ospătat, că taină mare este. Și acum, frate Zaharia, te rog pentru Dumnezeu să nu mă uiți pe mine, păcătosul, la rugăciuni. Dumnezeu mi-a arătat taina voastră.

Și a doua zi l-au petrecut, i-au pus în traistă, că erau creștini buni. Și a plecat călugărul cu bucurie, că Dumnezeu i-a arătat cât de mari sunt robii lui ascunși. Iar Zaharia ciubotarul, fugind de slava lumească, și-a lăsat casa și s-a ascuns, rămânând neștiut.

Și iată, v-am spus această istorioară, că ați întrebat dacă mirenii pot să ajungă la treptele cele mai înalte ale rugăciunii. Că Dumnezeu nu se uită la cele dinafară, ci se uită la inima omului și trimite darul Său.

Iar dacă cel ce a început să se roage vede că îl cercetează Darul lui Dumnezeu și a început să guste din dulceața rugăciunii, atunci el se îndeamnă singur. Auzi ce spune Sfântul Isaac Sirul: „Cel ce a aflat dulceața rugăciunii, va fugi de gloate ca un asin sălbatic și tot timpul va căuta să se roage lui Dumnezeu”. El dacă a gustat dulceața rugăciunii, nu mai trebuie să-i spui tu să se roage, el a simțit o bucurie și o mângâiere pe care nu o poate simți nicăieri.

Cine se ostenește în rugăciune, zice Sfântul Ioan Gură de Aur, inima lui intră într-o durere duhovnicească. Sfântul Marcu Ascetul spune și el: „Mintea rugându-se fără răspândire, necăjește pe inimă”. Simte o durere, fiindcă ține puțin respirația și concentrează atenția. Iar inima necăjindu-se, se smerește. Iar inima înfrântă și smerită Dumnezeu nu o va urgisi.

Când vrea să se pogoare omul cu mintea în inimă dă de o strâmtoare. Nu e obișnuit să coboare cu mintea în inimă. Dar în această strâmtoare de a se pogorî cu mintea în inimă el se chinuiește, că îi aduce durere inimii. Dar îi aduce mare folos. Zice Sfântul Nicodim Aghioritul: Când mintea pătrunde în inimă, se leapădă de rătăcirea imaginației și de năpădirea gândurilor, precum șarpele leapădă cămașa lui în fiecare an. Acela când vede că cea dedesubt a crescut, pe cealaltă o mai poartă o vreme. Cum s-o lepede șarpele? Se bagă într-o gaură strâmtă și când se bagă în gaura cea mai strâmtă, cămașa rămâne acolo, iar el intră în gaură. Tot așa face mintea pogorându-se în inimă. Când a intrat în inimă, în strâmtoarea inimii, toate le lasă afară - cămașa, adică formele și închipuirile cele ce sunt de afară, ale lumii, toate cele păcătoase de afară - și acolo merge să se întâlnească cu Hristos.

Ce se întâmplă, însă? În strâmtoarea asta când se chinuiește omul să bage mintea în inimă, ai văzut că se ferește de imaginație, de rațiune, de orice, ține oleacă respirația, are încordare, toate acestea provoacă o oarecare durere și îi provoacă dureri și inimii. Dar auzi ce spune Proorocul David? După înmulțirea durerilor mele, Doamne, în inima mea, mângâierile Tale au veselit sufletul meu ( Psalmul 93, 19). Că nu e lipsită de bucurii durerea aceasta. Exact după mulțimea durerilor, după cât ai necăjit-o pe inimă și ai strâmtorat-o cu rugăciunea, atâta o mângâie darul Duhului Sfânt.

De aceea Nichifor din singurătate spune așa: Îți dau un sfat și să nu-ți pară mic. Când vei vedea că din cauza încordării atenției către inimă, deasupra inimii, te doare inima - căci te doare, dacă stai încordat un ceas, să vezi ce dureri ai, ați observat? -, atunci îți dau un sfat: Partea cuvântătoare a sufletului nu e numai în inimă, e și deasupra furcii pieptului. Concentrează atenția în gropița acesta, deasupra furcii pieptului. Și mută gândirea de aici de pe inimă, dincoace. E drept că ai să răgușești, că aici e partea glăsuitoare a sufletului. Dacă o concentrezi mult, cam răgușești. Dar furca pieptului e mai tare decât inima. Mută atenția de pe inimă pe furca pieptului și zi rugăciunea aici. Când ai văzut că ai obosit, mut-o iar pe inimă. Și văzând Dumnezeu că o cauți pe rugăciune, de la un timp se unește mintea cu inima. Când s-a unit mintea cu inima, cel mai bun semn este că începe a se încălzi inima și începe mare dragoste și mare căldură în rugăciune.

Uneori te chinuiești, iar mecanica asta pe care o facem noi, nu aceasta aduce darul, că doar rugăciunea vine din mila lui Dumnezeu, din harul lui Dumnezeu. Aceasta arată lui Dumnezeu că noi vrem să ne rugăm. Dumnezeu zice: „Uite, el vrea să se roage, dar nu știe cum. Dar vrea, uite, se chinuiește”. Iar a se uni mintea cu inima nu este a mecanicii acesteia. Acestea sunt metode auxiliare. A se uni mintea cu inima și a se pogorî mintea în inimă este direct a harului lui Dumnezeu.

Când vrea Dumnezeu să miluiască un suflet îi dă această lucrare, să se unească mintea cu inima și să guste el din rugăciunea cea mai înaltă. Însă după ce a gustat din asta, când se retrage harul și mintea a ieșit înapoi din inimă, știi cât de tare îi pare rău? El a avut o dulceață duhovnicească și o căldură pe care nu o poate tâlcui sau să o spună prin cuvânt, așa-i de mare. El, când vede că a pierdut aceasta, suferă.

Harul se retrage, însă dă ajutor pe ascuns. Poate a simțit un gând de mândrie sau ceva, harul pleacă. „Lasă să vezi tu ce poți fără mine!” Îndată s-a răcit omul. Îndată a pierdut harul din inimă și lucrarea rugăciunii din inimă și se trezește cu o secetă, cu o răceală, cu o uscăciune, cu o mâhnire. Îi pare foarte rău că a pierdut lucrarea din inimă. Harul și atunci îi ajută, dar îi dă în ascuns, ca să nu se mândrească. Dar îl învață smerenia.

Știi cum face harul atunci? Ai văzut mama când învață copilașul să meargă pe picioarele lui, când e mic? Îl duce mama olecuță de mână, pe urmă îl lasă să meargă singur. El merge oleacă și cade, apoi începe a plânge, că a picat jos. El cade și nu se poate ridica. Iar când începe a plânge, mama aleargă să-l ridice de acolo, să-l învețe a merge mai departe. Așa și harul în vremea rugăciunii. Te lasă oleacă singur să vezi: „Te poți ruga fără mine?” Deodată se întunecă mintea, vine mâhnirea, vine împietrirea, vine uscăciunea, vine răceala. Și atunci vezi: „Măi, ăsta-s eu, iaca ce pot eu fără harul lui Dumnezeu. Ăsta-s eu, iar atunci când mă rugam cu foc, cu lacrimi, era mila lui Dumnezeu cu harul Lui. Iar ăsta sunt eu: rece ca piatra, nesimțitor, ăsta sunt eu”.

De aceea harul de multe ori se retrage ca să ne învețe smerenia și nu cumva să avem cutezanță de sine, că noi suntem cineva și pentru nevoința noastră a venit harul lui Dumnezeu. Harul e tot har, e mila lui Dumnezeu.

Vezi că logodna lui Hristos o avem de la Botez, iar dulceața rugăciunii cu Iisus, cu mirele nostru, n-o simțim. Că noi suntem logodiți cu toții cu Hristos, iar acum când a ajuns să se întâlnească mirele cu mireasa - că Hristos este mirele sufletului nostru, la El nu este parte bărbătească sau parte femeiască, el este mirele cel duhovnicesc al sufletului nostru -, când a ajuns sufletul să se unească cu Hristos, corpul emană sudori, adică căldură, ochii varsă lacrimi cu îmbelșugare, inima arde de dragostea lui Iisus și numai atâta zice: „Iisuse al meu, Iisuse al meu”. Bate repede, se închide și se deschide, înghițind pe Iisus și atâta zice: „Iisuse al meu”.

Și această rugăciune a inimii, zic Sfinții Părinți, când a intrat omul într-o așezare ca asta, zece minute de rugăciune din asta păzește cerul inimii - văzduhul inimii - până la două-trei săptămâni să nu poată primi nici un gând pătimaș din afară, așa putere are. Că Duhul Sfânt e de față atunci, curăță văzduhul inimii și nu mai lasă pe suflet să zică cuvintele cu care a pornit întâi, cu rugăciunea minții, ci îi dă Duhul Sfânt, cu care se hrănește inima omului, și sufletul omului.

Acestea vi le-am spus pe scurt, că îmi place să spun, dar n-am făcut niciodată, nici măcar rugăciunea verbală cum trebuie, dar de spus teorie, v-am spus, ca un om păcătos.

Extras din "Cleopa Ilie; Ne vorbește părintele Cleopa" vol.15