Când suntem bolnavi, avem nevoie de doctor. Dar, bolnavi fiind, putem fi încăpățânați și să nu mergem la doctor. Doctorul stă şi te așteaptă sau nici nu știe că eşti bolnav, și tu zaci în păcatele tale, în durerile tale. Cam așa este și cu această stare.

Adică noi avem nevoie de spovedanie ca să ne descărcăm de balastul păcatelor și al greșelilor noastre. Uneori avem nevoia aceasta, încât o spunem cuiva. Îi spunem ce ne apasă unui prieten sau unei prietene. Persoana respectivă ne ascultă, poate ne mângâie sau ne încurajează cu un cuvânt, însă noi rămânem tot aşa, cu această povară care atârnă de ființa noastră.

Dacă îi spui însă unui duhovnic amarul tău, pe lângă faptul că el te ascultă și te sfătuiește ceva, el te dezleagă, adică ridică păcatele de la tine și nimicește povara. Și n-o face el, căci n-avem noi puterea aceasta, ci Hristos, Care e prezent, e de față la orice spovedanie, lângă orice persoană care se spovedește. El iartă și binecuvintează și ușurează această povară.

Aşa încât, dacă cineva nu se spovedește, este paguba lui. El rămâne încărcat și aceste încărcături îl fac să fie împietrit cu inima la rugăciune. El este foarte expus să cadă în fel de fel de încurcături și de ispite în viața lui și nu se mai poate gândi la darurile Lui Dumnezeu; nu le cunoaște și nu au loc în el. De aceea este nevoie de duhovnic, ca să ne poată ajuta și călăuzi spre această portiță prin care poți lua legătura cu Tatăl ceresc. Părintele duhovnic, prin harul preoției, ne dezleagă de păcate și ne face apți să ne apropiem de esența vieții, care este Dumnezeu.

Sursa: Părintele Sofian, Smerenia și dragostea, însușirile trăirii ortodoxe, Editura Doxologia