Sufletul omului este mai de preț decât toată materia lumii, pentru că în el e sădită, de la obârșie, posibilitatea desăvârșirii, adică îndumnezeirea omului prin har.

Pe de altă parte, și firea întreagă suspină după arătarea fiilor Lui Dumnezeu (Romani 8, 19, 21); adică după îndumnezeirea omului.

În cale, stă însă infirmitatea firii și o putere potrivnică nevăzută (diavolii), care caută să frâneze sufletul de la un zbor mai înalt decât viața veacului acestuia. Și, fiindcă puterile nu erau egale, Dumnezeu S-a făcut Om și ca Om l-a biruit pe ispititorul, învățându-ne și pe noi lupta. A întărit firea noastră, sălășluindu-Se întru noi, prin Sfântul Botez, făcându-ne „făptură nouă”, ascultătoare de Dumnezeu. Iar de la noi, atâta se cere, să punem în lucru aceste ajutoare.

Tot războiul potrivnicului urmărește scoaterea sufletului din ascultarea de Dumnezeu; și toată nevoința călugărului e să sporească în această ascultare.

Diavolul are două feluri de ispite: prin plăcere și prin durere. Cu primele, umblă să ne amăgească; iar cu celelalte, să ne constrângă să socotim plăcerea ca „bine” și durerea, ca „rău”. Cu această meșteșugire, ar restrânge năzuințele sufletului numai la o viață comodă în veacul acesta. Iar călugărul are către primele: nevoințele înfrânării pentru dragostea de Dumnezeu, iar către celelalte: lepădarea de sine pentru dragostea de oameni.

Dacă vede vicleanul că nu isprăvește supărarea cu ispitele, atunci aruncă în minte hule împotriva lui Dumnezeu. Scrâșnirile acestea, ale celui mândru, să nu sperie pe nimeni, căci nu-l spurcă pe om și nici să nu le băgăm în seamă.

Dar nicio viață sporită nu e cruțată de bântuieli: fie cu vedenii amăgitoare trăgând către slava deșartă, fie cu înfricoșări grozave, ducând către ieșirea din minți. În calea celor dintâi, avem lepădarea de vedenii, că mai de folos este a ne vedea păcatele decât a vedea îngeri; iar în calea celor de-al doilea (a înfricoșărilor), avem lepădarea de sine în grija lui Dumnezeu.

Pe cei puțin credincioși și molateci, îi scoate viclenul din luptă cu evidența neputinței – cu care îi aruncă în deznădejde; iar către smerenie, le închide calea, prezentându-le ca pe o umilire. Pe calea aceasta, îi macină sufletește între deznădejde și nemulțumire, de unde dau în mânia persecuției. Adună la conflicte, se închid sufletește în prejudecăți – și așa alunecă din calea sfântă în calea profană sau chiar clinică. La aceștia, lepădarea de sine a fost mereu un lucru de silă sau fără convingere.

În rezumat, ispitele aceasta fac: aleg trebnicii de netrebnici. Într-unii, ispitele desăvârșesc ascultarea și dragostea de Dumnezeu în suflet; iar în ceilalți, le șterg pe acestea și pun în loc ascultarea și dragostea de sine.

Ispitele descoperă ceea ce este în inima omului. „Drepte sunt căile Domnului și cei drepți merg pe ele în bună pace; iar îndărătnicii, pe aceleași căi, se poticnesc și cad” (Osea 14, 10).

Pentru calea călugăriei, trebuie, prin urmare, „sănătate deplină și maturitate de minte”. Viața duhovnicească nu se deschide decât în sufletul care are curajul umilinței. „Înjosirea în fața lui Dumnezeu, disprețul de sine și lepădarea voinței proprii, iată cele trei arme ale sufletului” (Avva Pimen).

De aceea, în calea Domnului să fii neclintit și neabătut nici de plăcere, nici de durere. Dar să știi că a rămâne în picioare nu e treaba ta, nici a virtuții tale, ci a harului Aceluia Care te ține în brațele Sale, ca să nu cazi în întristare (Sfântul Isaac Sirul).

Deplin izbăvit de patimi nu e nici un om pământean și nici nu trebuie să fie. Altfel, n-ar mai fi luptă, nici ucenicie, nici sporire. N-ar mai trebui nici harul neîncetat al lui Dumnezeu. Omul nu și-ar mai cunoaște slăbiciunea și nici de smerenie n-ar mai avea trebuință.

E mult mai de preț lupta, că biruința pe mulți i-a păgubit. În luptă, vezi ajutorul lui Dumnezeu și te smerești, și te umpli de dragoste, pe când biruința pe mulți i-a păgubit. Pe această cale, nu poți călători fără primejdii, decât condus de mâna nevăzută a lui Dumnezeu, prin conștiința unei călăuze încercate în cele duhovnicești.

Aşadar, ca să ne mântuim şi să moştenim cu Dumnezeu viaţa veşnică, trebuie să o cunoaştem şi să o trăim cu Dumnezeu, încă din viaţa aceasta vremelnică. Trebuie, adică, să fim străbătuţi şi locuiţi de Dumnezeu, ca să se arate în noi viaţa dumnezeiască. Iar, pe de altă parte, precum nu se află vrajbă în Dumnezeu, aşa să nu se afle nici între cei ce-L au pe El ca temelie a vieţii. Starea de pace cu toată făptura e o minune aşa de mare, încât uimeşte lumea şi o sileşte să recunoască într-aceasta fapta lui Dumnezeu.

(Părintele Arsenie Boca)