În privința hranei trupești să mâncăm cele recomandate de Sfânta Biserică şi calitativ şi cantitativ, fiecare după măsura lui şi după putința lui, a fiecăruia. Această precizare referitoare la „putința fiecăruia” face parte din atitudinea iubitoare a Sfintei Biserici pentru noi, este tandrețea Duhului Sfânt. Dar avem nevoie să fim onești cu noi înșine ca să vedem care ne este putința, să nu exagerăm, nici în dreapta, nici în stânga.
 

Primul pas important pentru noi este să renunțăm să credem că postul este o atitudine, un gest sau o serie de gesturi individuale. Dimpotrivă, eu ca individ renunț la micimea mea, la individualitatea mea, la funcțiile mele, la poftele mele şi mă unesc cu Biserica, intru în Duhul ei. Postul înseamnă în primul rând acest lucru.
 

Desigur, postul înseamnă şi ceea ce înțelege toată lumea: o privațiune, o privare de mâncare, de anumite mâncăruri, de distracții, adică de hrănirea minții și a trupului cu cele obișnuite, cu cele care ne afundă în simțirea celor din afară… Și, mai ales acum, în vremurile noastre, renunțăm la modul de alimentare lumesc şi toxic. Pentru că, orice hrană, fără Dumnezeu devine toxică. Chiar dacă îmi asigură supraviețuirea, ea de fapt este toxică, pentru ca noi o luăm din lumea aceasta, făcută bună de Dumnezeu, dar îmbolnăvită prin păcatul nostru şi asimilăm, atât părțile ei hrănitoare, dar şi, iertați-mă, blestemul, care apăsă asupra ei. Făptura geme sub blestemul fărădelegilor noastre.
 

Altă ușă prin care intrăm ușor în Bucurie, este respectarea Poruncii: nu judecați! Toate Poruncile Domnului sunt uși ale Bucuriei Lui! De fapt asta-i Taina! Acum, eu nu voi vorbi despre toate, dar să reținem: porțile, ușile bucuriei sunt Poruncile Lui Dumnezeu. N-ai împlinit o Poruncă, n-ai intrat în Bucurie.
 Dumnezeu e atât de bun și de milostiv încât, acum, în vremurile din urmă, ne primește în Bucuria Lui de îndată ce întredeschidem o ușă! Dar, până la urmă tot trebuie să le deschizi pe toate și să intri Acolo unde inima ta dorește să fie! Dar poți începe de oriunde.
 

Să fim numai atenți că cea mai ucigătoare călcare de poruncă este judecarea aproapelui. Vă veți mira. Cum așa? Asta este cea mai ucigătoare? Că doar n-o fi mai cumplită decât minciuna, furtul, uciderea de prunci! Și totuși da, pentru că așa ne spune Domnul și pentru că așa ne spune și conștiința noastră: să zicem că omul are o scuză în fața conștiinței sale că a înjurat, că a furat… Nu? Să zicem că are o scuză în neputințele firii când are o izbucnire de mânie.
Dar, când te legi de omul care nu ți-a făcut nimic și-l judeci, ce scuză ai, ce nevoie te-a împins?