Cine nu a avut în viaţă momente de durere extremă? Cine nu a simţit uneori dorinţa de a renunţa?
Cine nu s‑a simţit uneori singur, extrem de singur, având senzaţia pierderii oricărei speranţe? De câte ori nu ne plângem de problemele, poverile şi încercările pe care trebuie să le suportăm?
Dar, fără să ne dăm seama, aceste poveri, dacă ştim să le ducem, se pot transforma în punţi care ne ajută să mergem mai departe şi în final să triumfăm. În mod inevitabil însă, viaţa noastră pe pământ este însoţită de necazuri, de boli trupeşti şi sufleteşti, de suferinţă. Important este să ştim cum să le primim, căci şi ele tot de la Dumnezeu sunt date. Sunt clipe în care Dumnezeu ne cere să‑I dăm ascultare. Sunt clipe în care vrea să ne încerce voinţa şi ne provoacă să‑I înţelegem iubirea.

Boala ca leac de mântuire

Dumnezeu, fie ne încearcă tăria credinţei prin boli, fie ni le trimite pentru a ne reaminti de El, atunci când rătăcim de la căile Bisericii. Boala purifică sufletul omului; iertând un om care ne‑a jignit sau ne‑a supărat, ne putem vindeca de o boală gravă. A fi bolnav nu este o experienţă plăcută. Sunt multe boli în faţa cărora medicina e neputincioasă, dar mai puternică decât suferinţa este lucrarea Lui Dumnezeu, care poate face minuni. Părintele Arsenie Boca spunea: „Când se betegeşte trupul, se însănătoşează sufletul. Tot e un câştig.”

„M‑am născut între Carpaţi, la poale de munte…” Aşa sună versurile unui cântec. Versuri care mi se potrivesc. M‑am născut la Covasna, un oraş de munte cu aer curat, brazi şi izvoare minerale, acum 26 de ani. Copilăria mea a fost una obişnuită, cu nimic ieşită din comun, plină de jocurile pe afară împreună cu ceilalţi copii şi fără grija zilei de mâine. Creşă, cămin, grădiniţă, şcoală… Până aici toate bune şi frumoase. Eram în clasa a VII ‑a. Aveam 13 ani. Eram un copil vesel, cu poftă de viaţă şi de tot ce e frumos. Nu ştiam ce avea să urmeze. Şi a urmat.

Ziua fatidică: 11 septembrie 2001. Fără a avea vreo legătură cu ce s‑a întâmplat peste ocean, această zi mi‑a schimbat viaţa radical.
Tocmai începusem să păşesc poate pe cel mai lung şi plin de spini drum din viaţa mea. Fără să îmi dau seama, casa mea s‑a transformat într‑o cameră goală, rece, cu pereţi albi, iar locul ursuleţilor de pluş a fost luat de halatele albe. Mă aflam în locul în care copiii nu au ce căuta: în spital. Zilele, săptămânile şi ulterior lunile petrecute în spital mă apăsau, mă sufocau, mă terminau psihic.
Abia în 2005 mi s‑a pus un diagnostic clar: boala Crohn. Mecanismul care stă la baza bolii este de natură imună. În boala Crohn, sistemul imunitar reacţionează aberant. Se bănuieşte că bacteriile din intestine sunt luate drept intruşi agresivi pentru organism şi tratate ca atare. Intestinul este invadat de celule ale sistemului imun care produc inflamarea intestinului, urmată de ulceraţii şi sângerări. Până acum nu s‑a descoperit un tratament definitiv al bolii, ci există doar tratamente care încearcă să stopeze evoluţia bolii. Întreaga adolescenţă mi‑am petrecut‑o în spitale, printre tratamente, perfuzii, asistente şi medici. Am trecut prin clipe foarte grele, extrem de dureroase (fizic şi psihic), atât eu, cât şi familia mea. Simţeam că nu mai am putere, că vreau să renunţ. Întrebam mereu: „Mă voi face bine? Mă voi reîntoarce acasă într‑o zi?” 

De nenumărate ori visam că zbor: mă ridicam deasupra pământului şi mergeam în aer, alergam în aer, zburam; visul îmi era ca o gură de oxigen. Voiam să dorm cât mai mult şi să visez, deoarece doar în vis mai eram sănătoasă… Unii prieteni mi‑au fost alături, alţii s‑au îndepărtat, alţii noi au apărut. Am urmat toate etapele medicamentoase posibile în cadrul tratării acestei boli: de la imunosupresoare la citostatice. Era să mor de 3 ori din cauza acestei boli. Şi nu numai. Dumnezeu, însă, m‑a salvat de fiecare dată. Am suferit enorm! Mă întrebam mereu de ce eu, de ce mie mi se întâmplă toate astea? Acum nu încerc să îmi mai explic de ce mi‑a dat Dumnezeu această cruce. Aşa a fost să fie, aşa a ştiut El că este bine. Noi, oamenii, trebuie să suferim pentru a ne mântui. Eu aşa cred. Mântuirea nu se obţine aşa uşor; trebuie să parcurgem un drum, să trecem prin anumite încercări şi momente de cumpănă pentru a ajunge acolo Sus. Şi să sperăm neclintit că Dumnezeu poate orice.

Primul vis

În noaptea de 19 septembrie 2013 am avut un vis. Un vis impresionat, aproape ireal, greu de crezut. Se făcea că eram ca într‑un tunel semiobscur. Eram în mijloc. În dreapta mea era mami, iar în stânga mea o siluetă de nedesluşit. Ambii erau cu un pas în spatele meu. În faţa noastră, la câţiva metri, era un zid. Un zid luminat cu o lumină asemănătoare cu cea dată de foarte multe lumânări şi candele. La un moment dat, pe zid a apărut ca o umbră chipul Mântuitorului. După câteva clipe, a apărut El. Ca şi cum ştiam că va veni, am exclamat: „Uite‑L că vine!” şi ne‑am îndreptat spre El, spunându‑I: „Vino, vino!”, făcându‑I semn cu mâna să Se îndrepte către noi. Noi ne îndreptam spre El, iar El venea spre noi. Cu păr ondulat, despletit, care Îi cădea pe umeri, cu barbă… Purta o haină lungă până în pământ, de culoare bej. Între El şi noi apăruse o sferă mare de lumină. Fără să o atingă, a împins‑o spre noi. Sfera a venit şi a trecut prin mine, luminând tunelul. De frică, mi‑am acoperit ochii cu mâinile. Când am deschis ochii, eram într‑o încăpere fără tavan; se vedeau stelele. La fel de semiobscură. Central era aşezată o masă. Pe masă era aşezat un sac mic, alb, din pânză, desfăcut, în care era un morman de praf de culoarea papricii.

Mântuitorul era acolo, lângă mine. Stăteam amândoi lângă masă. Mi‑a luat mâna şi mi‑a pus două degete în acel praf, exact cum ar face un poliţist când ar lua amprentele unui vinovat. Ceva însă nu a funcţionat; înţelesesem că praful ar fi trebuit să rămână uniform pe degete, la mine, însă, nu rămăsese. Iar Iisus Hristos mi‑a spus că vom mai încerca data viitoare… apoi m‑am trezit.
De‑a lungul vieţii, nu am fost un creştin în adevăratul sens al cuvântului; nu mă rugam aşa cum trebuia, nu frecventam Biserica. Păcatele mele. Pe care le regret. Într‑o zi însă, s‑a întâmplat un lucru minunat. Dacă îmi amintesc bine (şi sper să nu greşesc), am primit de la o persoană pe care nu am văzut‑o în viaţa mea, prin poştă, o carte: "Mărturii din Ţara Făgăraşului despre Părintele Arsenie Boca". Nu ştiam cine este Părintele Arsenie Boca. Nu auzisem de el până atunci. Am început să citesc cartea. Mi se părea incredibil (dacă nu ireal) tot ce scria acolo. Să citeşti cum oamenii povestesc minunile săvârşite de acest sfânt al nostru era un sentiment ce îţi dădea fiori şi speranţă totodată. Pe măsură ce citeam, simţeam ceva în mine, ceva bun, simţeam lumină, bunătate. Parcă simţeam cum credinţa mea creşte. Mi‑a plăcut enorm cartea, aşa că am cumpărat încă două cărţi cu noi mărturii ale credincioşilor. Fiind foarte impresionată de tot ce citeam, îmi doream din suflet să ajung şi eu la mormântul Părintelui Arsenie Boca, la Mânăstirea Prislop. Îmi doream însă să merg împreună cu mama. Lucru care atunci era puţin probabil de realizat. Părintele Arsenie a fost văzător cu duhul, cunoştea şi trecutul, şi prezentul, şi viitorul. A fost făcător de minuni şi în timpul vieţii, dar şi după plecarea sa la cele veşnice.

Chemarea la Prislop

Anii au trecut, la mânăstire, însă, tot nu ajunsesem. Aşteptam ceva. Poate acea chemare despre care am citit că unii credincioşi au avut‑o. Unora li s‑a arătat Părintele Arsenie în vis şi i‑a chemat la el la mânăstire. Aşteptam chemarea. După câţiva ani (4‑5) a venit chemarea. Era luna august 2014 când în oraş s‑a împrăştiat o veste tristă, care ne‑a şocat pe toţi: un fost coleg de clasă din liceu tocmai trecuse la cele veşnice. În noaptea precedentă visasem că murise cineva drag. Iar a doua zi tragedia deja se întâmplase. La o săptămână după acest tragic eveniment, am avut un vis: se făcea că eram acasă, la mine în cameră, lângă dulap. În casă mai era părintele nostru paroh, iar cu mine în cameră mai era un preot. Bătrân, cu barbă albă, lungă, cu păr alb şi puţină chelie în frunte. Purta sutană neagră şi avea la gât un lanţ lung cu o cruce masivă. Am izbucnit în lacrimi şi am căzut la pieptul lui, spunându‑i că mă simţeam vinovată de faptul că visasem moartea colegului şi totuşi nu am făcut nimic. Părintele mi‑a pus mâna pe creştet şi mi‑a spus cu o voce blândă, plină de bunătate: „Ai auzit de Prislop?” Ştiam că aceasta este chemarea mea către mormântul Părintelui Arsenie. Ştiam că într‑o zi voi ajunge acolo, în acea parte de Rai.

Pe măsură ce zilele treceau, boala redevenea activă şi punea stăpânire din nou pe trupul meu. Atât încât ajunsesem din nou la pat: nu mă puteam deplasa, aveam hemoragie, febră, dureri groaznice de burtă, de oase, de articulaţii… Nu puteam înghiţi mâncarea, nu puteam înghiţi apa. Nopţile erau un coşmar, iar zilele un calvar. Familia încerca să mă convingă să merg la spital pentru a mă hidrata cu perfuzii. Nici nu concepeam însă aşa ceva. Speram să nu mai fiu nevoită să merg vreodată la spital. Refuzam să merg acolo.
Era într‑o zi de vineri când am luat hotărârea de a merge la Prislop. Am pus mâna pe telefon şi am sunat‑o pe sora Petruţa de la mânăstire. Pe sora Petruţa o cunosc de mică, deoarece mergeam împreună la şcoală, ea fiind cu un an mai mică decât mine. Cărările Domnului au îndreptat‑o către viaţa monahală şi către Mânăstirea Prislop. Minunat lucru şi minunată fiinţă sora Petruţa! Persoană mai bună decât frăţia ei nu am întâlnit în viaţa mea! Dumnezeu să o răsplătească pentru tot binele pe care îl face! Revenind însă, la telefon a răspuns o voce de bărbat. Am realizat faptul că acel număr de telefon nu mai aparţinea surorii Petruţa. Ne‑am întristat. Nu ne rămânea decât să aşteptăm ca Dumnezeu să ne‑o scoată în cale pe mama surorii Petruţa. A doua zi, mamaia mea a pornit spre cartierul Voineşti, având treabă. La întoarcere, a venit bucuroasă, spunându‑ne: „Fetelor, am o veste pentru voi!”. Eu eram în pat, strângeam în braţe o icoană cu Părintele Arsenie şi plângeam. Mamaia a venit la mine şi mi‑a dat o hârtie cu două numere de telefon: unul al surorii Petruţa şi unul al mamei ei. Nu mi‑a venit să cred! Am început să plângem şi mai tare, şi eu, şi mama mea. Mamaia se întâlnise cu mama surorii Petruţa în acelaşi microbuz. Dumnezeu şi Părintele Arsenie i‑a scos‑o în cale. I‑a povestit despre situaţia mea, iar dânsa i‑a promis că va vorbi cu sora Petruţa. Pe seară, mama a sunat‑o pe sora Petruţa la Prislop.
Şi iată‑ne astfel în ziua de luni, 2 februarie 2015, urcate în trenul care ne ducea din Braşov în Simeria. Eu, mami şi mama surorii Petruţa. Am stat în acelaşi compartiment. Eram la fel de nemâncată şi nebăută de zile întregi, cu aceleaşi dureri insuportabile şi cu hemoragie. Am stat lângă geam, pentru a privi locurile prin care treceam şi pentru a uita de suferinţă. Pe de o parte nu îmi venea să cred că mergem la Prislop, pe de altă parte mă simţeam de parcă aş merge într‑un loc în care am mai fost. Iar pe de altă parte îmi era indiferent tot ceea ce era în jur. O serie de stări contradictorii erau în mine. Plângeam instantaneu, fără vreun motiv anume şi fără explicaţie. La ora 19 eram în gară la Simeria. Acolo era un domn (pe care îl cunoştea mama surorii Petruţa) care ne aştepta cu maşina pentru a ne duce la mânăstire. Ne‑am urcat în maşină şi am pornit la drum. În jurul orei 20,30 eram la poarta mânăstirii. Era întuneric. Sora Petruţa ne aştepta. Ne‑a primit cu suflet cald şi cu bunătate. I‑am mulţumit pentru tot şi am intrat pe poarta mânăstirii. Am aruncat o privire de jur‑împrejur (deşi nu prea îmi dădeam seama de ceea ce era împrejur) şi am urmat‑o pe sora Petruţa spre camera unde urma să fim cazate. Mi‑am ales patul de lângă sobă, fiind mai friguroasă din fire. Am stat puţin de vorbă cu sora Petruţa şi cu sora Ecaterina, după care ne‑am aşezat să dormim. A doua zi ne‑am trezit pe la ora 8 şi ne‑am pregătit să mergem la micul dejun. Mergeam şchiopătând… cu o mână mă ţineam de mama, iar cu cealaltă de mama surorii Petruţa. Nu prea am mâncat, deoarece nu am putut; însă minunile au început să se vadă. Eu, care nu mai pusesem apă în gură de zile bune, am băut un litru de apă sfinţită din curtea mânăstirii, fără a mai simţi vreun nod în gât sau vreo stare de vomă. După micul dejun m‑am întors la cameră pentru a mă odihni. Pentru prima oară în viaţa mea am văzut atât de multă lume adunată în spiritul adevărat al credinţei. Şi pentru prima oară nu mi‑a mai păsat de faptul că este atât de multă lume în jurul meu. Eram doar eu şi acel colţ de Rai… ceilalţi parcă nu existau. Peisajul era de o frumuseţe cum rar îţi este dat să vezi. După cină am urcat la mormânt. Începuse să ningă mărunt, să fie ceaţă şi frig. Urcam în acelaşi fel, sprijinindu‑mă de mama mea şi de mama surorii Petruţa. Mă simţeam de parcă aş fi parcurs Drumul Crucii. Burta mă durea îngrozitor, oasele la fel. Mergeam prin ceaţa luminată de felinare şi aveam exact sentimentul pe care îl am în Sfânta Noapte a Învierii. Este ceva minunat, înălţător, de nedescris.

Minunea

Pe măsură ce ne apropiam de mormânt, frigul dispărea şi o pace interioară lua amploare în interiorul meu. La mormânt nu mai era altcineva decât noi. Am căzut în genunchi în partea dreaptă a mormântului, iar lacrimile au început să curgă în mod natural. M‑am rugat şi am plâns. Am simţit cum mi se cutremură întreaga fiinţă. Am stat câteva minute lângă mormânt, apoi m‑am îndreptat către cruce. Durerea de burtă nu o mai simţeam. De fapt, nu mai simţeam nici o durere. Simţeam doar pace şi linişte. Şi o bucurie nemărginită. Iar lacrimile curgeau necontenit. De fiecare dată când mă gândeam la Părintele Arsenie, instantaneu lacrimile îmi şiroiau pe obraz. Îmi doream să rămân acolo, să nu mai plec. Să opresc timpul în loc. Mă simţeam în siguranţă şi pentru câteva momente am uitat de boală, de durere, de tot ce este lumesc. Trăiam cu sufletul. Mormântul este locul în care parcă tot ce este lumesc dispare şi simţi că te afli într‑un loc ce nu aparţine acestui tărâm.

Zilele petrecute la mânăstire au trecut repede. Au fost însă zile minunate, pline de linişte sufletească şi pace. Urcam la mormânt în fiecare seară. De fiecare dată plângeam din senin şi resimţeam aceleaşi stări precum cele din prima seară. Pelerinajul era continuu, credincioşii venind cu noaptea în cap la mânăstire. Niciodată nu am văzut atât de multe maşini şi microbuze la poarta mânăstirii precum cele care vin la Prislop. Să văd atâta bunătate adunată la un loc, atât de mulţi credincioşi care vin să se roage, acesta este un lucru minunat. Să auzi glasul clopotului care îi cheamă pe credincioşi la rugăciune, să auzi vocile maicilor care cântă ode Domnului, te face să crezi că totul, absolut totul este ireal. Este prea frumos pentru a fi adevărat. Parcă ţi‑e şi ruşine că un om păcătos ca tine se află într‑un loc atât de sfânt. Cu ajutorul Părintelui Arsenie şi al surorii Petruţa am reuşit atât eu, cât şi mama mea să ne spovedim la Părintele Nifon. Nu voi uita niciodată vorbele părintelui pe care mi le‑a spus la sfârşit: „Data viitoare când vii să îmi spui că te‑ai vindecat!” În ultima seară petrecută la mormânt am plâns cel mai mult. Plângeam, deoarece trebuia să merg acasă a doua zi, însă totodată simţeam în inimă o bucurie imensă. De această dată mai erau credincioşi la mormânt. Simţeam că trebuie să fac ceva, însă nu puteam din pricina prezenţei lor. I‑am spus Părintelui Arsenie în gând ceea ce îmi venea să fac, însă nu o puteam face fiind atâta lume prezentă. În câteva minute toată lumea a plecat, rămânând lângă mormânt doar eu şi mama. I‑am mulţumit Părintelui şi am făcut ceea ce îmi venea să fac: am alergat şi am luat crucea în braţe! Nu ştiu dacă a fost păcat sau nu, dar am simţit o bucurie nemărginită ţinând crucea în braţe. I‑am mulţumit părintelui pentru că ne‑a îngăduit să stăm o săptămână la mânăstire şi pentru toată bunătatea pe care am întâlnit‑o la absolut toţi oamenii din mânăstire. În afara mânăstirii greu mai găseşti oameni buni la suflet, însă în mânăstire întotdeauna vom găsi doar oameni buni, cu frică de Dumnezeu.

La Prislop mi‑am dat seama de puterea Părintelui Arsenie chiar şi după moarte. Pe toată durata şederii mele la mânăstire hemoragia din intestine s‑a oprit fără a lua vreun medicament. Şi am mâncat mâncarea care în mod normal îmi era interzisă, fără vreo frică sau reţinere. Ştiam că rău nu îmi va face, fiind mâncare sfântă. Aceasta este o minune. O minune întâmplată unui om care nu crede aşa cum ar trebui. Imaginaţi‑vă atunci ce se poate întâmpla cu cel care crede cu adevărat, din toată inima sa! Părintele, de acolo de unde este, ne ajută dacă avem credinţă şi ne rugăm la mormânt cu toată dragostea. Să ne spunem tot necazul şi durerea. Căci spunea Părintele: „Mă, eu dacă mă duc dincolo sunt viu şi acolo. Strigă la mine că te aud şi te scot din orice boală şi necaz”. Una din colege, tânără profesoară de biologie, ne‑a povestit ce păţise în timp ce venea spre mânăstire, din sat, în acea după‑masă. A trecut pe lângă o turmă de oi şi s‑a trezit din senin înconjurată de o haită de câini ciobăneşti mari, fioroşi. Ne‑a spus că simţea că acolo îi va fi sfârşitul, însă a strigat neputincioasă la Părintele Arsenie, cerându‑i ajutorul. Iar în clipele următoare o maşină a oprit lângă ea şi a luat‑o, aducând‑o la mânăstire. Iată, dragilor, că minunile există şi sunt la tot pasul, sub nasul nostru. Trebuie doar să credem.

Pe parcursul şederii noastre la mânăstire am avut colege de cameră zilnic. Zilnic erau tot alte credincioase care rămâneau peste noapte. Acolo am văzut pe viu vorbele Părintelui Arsenie care spunea: „Există Rai şi iad, Dumnezeu şi diavol.” Nu doresc acum să povestesc ceea ce am văzut şi trăit în ultima noastră noapte petrecută la mânăstire. Căci cu siguranţă a fost cel mai înspăimântător lucru posibil.

Sâmbătă ne‑am întors acasă. Vineri seara ningând şi aşternându‑se zăpada, ne era teamă că taxiul nu va putea urca până la mânăstire să ne ia. Însă, nu a fost aşa. Taxiul a venit. Iar trenul l‑am prins la fix, ba parcă ne aşteptase pe noi pentru a putea pleca. Bagajele erau grele, necesitau forţă de bărbat. Forţă pe care Dumnezeu ne‑a scos‑o în cale. Dacă pe drumul către mânăstire am plâns continuu, neştiind de ce, şi la întoarcerea spre casă am plâns la fel, regretând faptul că trebuia să plecăm. Îi mulţumim Părintelui Arsenie pentru purtarea sa de grijă şi pentru minunea continuă în care am trăit la Prislop. După un timp (în noaptea de 24 martie), l‑am visat din nou pe părinte: se făcea că eram acasă, în sufragerie, de vorbă cu bunicul meu. Stăteam faţă în faţă, în picioare. Eu stăteam cu spatele către balcon. Brusc, apăruse în spatele bunicului Părintele Arsenie Boca. Îl vedeam peste umărul bunicului, în partea dreaptă. Nimeni altcineva nu îl vedea, doar eu. Rămăsesem mută de uimire, cu privirea fixată în ochii albaştrii ai părintelui. Părintele era aşa cum îl ştiam: tânăr, cu barbă şi cu acea haină albă lungă. Mă privea fix in ochi, fără a‑mi adresa vreun cuvânt.

Binecuvântată fie memoria ta, Părinte Arsenie! Amin!

Diana BORBOLY – Întâmplare consemnată de Matei Schinteie

Sursa: Lumea Credinței nr. 5 (142), mai 2015