9:26 PM
VAI, PĂRINTE, SUNTEȚI TOT FOC!

Un fost cântăreţ de la Mănăstirea Sâmbăta îşi aminteşte că, atunci când Părintele Arsenie era stareţul mănăstirii, într-o dimineaţă, ieşind cu Părintele Arsenie din vechea mănăstire spre Altarul din pădure pentru a săvârşi Sf. Liturghie, el, uitându-se în urmă ca să vadă dacă vine Părintele, s-a cutremurat şi a zis: „Vai Părinte, sunteţi tot foc!” 

„Am simţit eu că mă arde ceva” şi atât; s-a ferit să comenteze sau să comunice şi altora stările de har a milei Lui Dumnezeu, care nu l-a părăsit niciodată. 
Un complex de factori, din harul Lui Dumnezeu, pe deplin favorabili, m-au ajutat să cunosc pe tânărul diacon celib Zian Boca (viitorul Părinte Arsenie) după venirea sa de la Muntele Athos şi pe părintele Dumitru Popescu, viitorul arhimandrit Serafim Popescu, stareţ la Mănăstirea Sâmbăta între anii 1949 - 1955.

Părintele dr. Dumitru Stăniloae, fiind numit rector al Academiei Teologice „Andrei Şaguna” din Sibiu (de către mitropolitul Nicolae Bălan, în 1936) a primit locuinţă pentru familia sa în clădirea Academiei, la parter. Părintelui Zian Boca şi părintelui Dumitru Popescu li s-a dat o locuinţă tot în curtea Academiei. Cu ei mai stătea şi tânărul 
profesor de teologie dr. Nicolae Mladin, viitorul mitropolit, formând împreună o triadă de oameni ai Lui Dumnezeu, cu totul deosebiţi. Camera din dreapta mi s-a acordat mie după terminarea Teologiei, de către părintele rector dr. Dumitru Stăniloae, care m-a angajat ca secretar şi dactilograf al său, respectiv al Academiei Teologice „Andreiene”, începând cu 1 ianuarie 1940. Lucram amândoi în acelaşi birou. Seara, după ce se linişteau studenţii teologi, cei trei călugări ieşeau în holul locuinţei unde împreună, înfrăţiţi în acelaşi ideal de preamărire a Lui Dumnezeu, cântau imnuri religioase, încheind cu „Apărătoare Doamnă”. Îmi era imposibil să rămân izolat în camera mea de vis à vis şi să nu apar şi eu între dânşii, frământat de acelaşi dor de preamărire a Lui, a Ziditorului a toate, Dumnezeu. 
Fireşte că, peste zi, când Părintele Arsenie mai scăpa de la Părintele Stăniloae, unde împreună lucrau la traducerea manuscriselor Filocaliei, pe care Părintele Arsenie le adusese de la Muntele Athos, mai profitam şi stăteam de vorbă cu el. În astfel de momente de fericită ocazie de a sta de vorbă cu tânărul diacon celib Arsenie Boca, am prins, între altele, un moment - unic - cu totul remarcabil: mi-a arătat, centura monahală de piele, pe care a realizat-o singur, cu monogramul metalic: IS HS NI KA (Iisus Hristos biruie) pe care urma să o poarte după tunderea în monahism (pe data de 3 mai 1940, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, primind numele de Arsenie) 

 

După centură, îmi destăinuia din tainele monahismului, cum trebuia să fie un adevărat călugăr, ca un adevărat ostaş al Lui Hristos, îmbrăcat în toate armele Lui Dumnezeu (cf. Ef. 6, 11-17). Cu acel prilej mi-a arătat o intimitate a îmbrăcămintei călugăreşti (pe care o aştepta şi pentru care se pregătea): pe o coală de hârtie a desenat schima călugărească pe care o poartă un călugăr până la moarte. Am pus mâna pe ea şi îndată m-a atenţionat: „Mă, ai grijă, asta nu-i jucărie!”... zâmbind foarte discret, căci nimeni nu-l văzuse (până atunci) râzând, ci plângând adeseori pentru păcatele oamenilor. În sfârşit, l-am văzut şi în bucătăria cantinei studenţeşti, unde singur îşi pregătea mâncarea de post (predominau morcovii raşi pe răzătoare, cruzi), dar fără a face caz de aceasta. 
Când îl ajuta pe Părintele Stăniloae la traducerea Filocaliei, Părintele Arsenie scria cu mâna tot textul filocalic tradus. Mai târziu, a creat în cadrul Mănăstirii Brâncoveanu o adevărată mişcare filocalică împreună cu credincioşii din ţinuturile făgărăşene, care s-a extins apoi în aproape toată ţara, cum remarca Nichifor Crainic. La această mişcare participa inclusiv studenţimea universitară ca într-o „bulboană spirituală uriaşă”, pentru a-l vedea şi asculta pe călugărul care răscolea sufletele credincioşilor ce-l ascultau, Părintele Arsenie. 

 

Duhul filocalic străbătea în mintea şi în sufletul ascultătorilor prin cuvintele de foc ale Părintelui. Aşa a reuşit să devină primul ctitor al Filocaliei româneşti de la Sibiu, nu numai prin colaborarea cu Părintele Stăniloae, la îmbrăcarea textului original în haina cuvântului românesc, ci, acum, şi prin câştigarea de abonaţi din rândul ţărănimii româneşti (în criza groaznică din anii 1946 şi anii următori, ţăranii, după colectarea cerealelor şi valorificarea lor, au făcut un mare număr de abonamente pentru tipărirea primelor volume), la Sibiu. Toţi aceştia, în frunte cu Părintele Arsenie sunt ctitori ai Filocaliei româneşti, cum avea să evidenţieze Părintele Stăniloae în prefaţa primelor volume ale Filocaliei. Este un moment istoric pentru cultura românească, când oamenii simpli din popor au făcut cauză comună cu oamenii de cultură, pentru promovarea 
acestor valori şi dăinuirea lor. 

 

Fiind contemporan cu aceste evenimente unice, m-am trudit să ajung în posesia tuturor celor 12 volume ale Filocaliei, inclusiv cele tipărite la Bucureşti, după transferul Părintelui Stăniloae la universitatea bucureşteană. Nu ştiu prin ce întâmplare nu am prins volumul II, care-mi lipsea astfel din colecţie. Fără să fac publicitate din aceasta, prin 1964, aflându-mă la parohia „Sf. Arhangheli” de pe str. Ştefan cel Mare din Sibiu, m-am pomenit cu o credincioasă, fiică duhovnicească de-a Mănăstirii Sâmbăta, că, fără să o cunosc, vine la mine cu volumul II al Filocaliei semnat pe pagina titlului „Arsenie” şi mai jos scris numele ei, Miclea Paraschiva, cu cerneală. Îmi spune: „Părinte, vă dau dumneavoastră această carte.” I-am mulţumit din inimă şi am zis: „Mari şi minunate sunt lucrurile Tale, Doamne!” 
 

Revin la intrarea mea în preoţie. După ce m-am căsătorit şi am fost hirotonit preot şi duhovnic, cu data de 1 ianuarie 1941 am plecat cu soţia, renunţând la confortul oraşului, într-o parohie, la peste 40 de km. de Sibiu, pe Valea Hârtibaciului, unde am întâlnit o sărăcie lucie între oameni bogaţi, oameni rupţi de credinţă, care nu ştiau ce-i postul de miercuri şi vineri, nespovediţi de 25 - 45 de ani, cu biserica în paragină. Aici a trebuit să fac o pastoraţie de zi şi noapte pentru a sparge carapacea indiferentismului. 
 

Într-o zi, pe neaşteptate, m-am pomenit cu Părintele Arsenie, care mă cercetează acasă, la parohia respectivă, foarte scurt la vorbă, serios ca un mare şi adevărat călugăr, privind mai mult în pământ decât în faţa persoanei (eram şi cu soţia) şi spunându-mi că doreşte să mergem împreună peste deal, în satul vecin, unde avea mulţi credincioşi care-l cercetau la Mănăstirea Sâmbăta, mergând pe jos sau cu căruţele. Ajunşi acolo, într-o sală de la şcoală, le-am rostit amândoi câte o predică cu sfaturi duhovniceşti. De acolo, după ce a înnoptat, Părintele a trecut prin alte sate, ca o recunoştinţă a bunului păstor pentru cei ce l-au căutat. 
 

După ce m-am mutat în parohia Turnişor-Sibiu, la câţiva ani, desfiinţându-se mănăstirile de maici, Părintele Arsenie a îndemnat un grup de măicuţe pripăşite prin Răşinari, fără duhovnic, să mă caute la parohie şi să le fiu duhovnic. Şi am rămas aşa până când ele s-au readunat la Mănăstirea Prislop în jurul Părintelui Arsenie. 
 

Spre anul 1980, fiind în căutare de pictor, m-am dus la Drăgănescu să-l caut pe Părintele Arsenie, să-l rog să-mi picteze noua biserică. Am stat amândoi de vorbă, i-am admirat pictura şi l-am rugat să vină la Sibiu, dar m-a refuzat pe motiv că aici nu ar putea lucra. Ştia dânsul de ce! M-am mâhnit ori de câte ori Părintele era acuzat pe 
nedrept. Este greu să te transpui în situaţia unui călugăr urmărit de Securitate şi cu domiciliu aproape forţat, a unui călugăr care a trăit călugăria ca puţini alţii, ştiind prea bine ce a scris Sf. Antonie cel Mare, că „un călugăr care iese din mănăstire e ca peştele pe uscat”. De aceea nu se aventura, avea evlavie, nu sta la taifas - scurt la vorbă, fără grija de a se lansa şi face cunoscut. Dialogul său era cu sufletul şi inima credincioşilor.

Cu toate acestea, într-o zi a venit la Sibiu să-mi vadă noua biserică. A fost pentru mine o surpriză şi adevărată bucurie. La plecare, l-am rugat să scrie ceva în cartea de aur a parohiei şi a scris scurt: „Aici credinţa şi faptele sunt una şi aceeaşi evidenţă. 18.12.1986 Arsenie”. 
 

Ne spunea Părintele că ne ştie toate păcatele noastre şi ale neamului nostru; că a vorbit cu sfinţii care-i pictează. Cei care mergeau la el îi simţeau puterea şi ajutorul şi pe mulţi îi vindeca pe loc. Prima întrebare pe care o punea Părintele la fiecare era: „Câţi copii aveţi?” şi „De ce nu vă faceţi copii? Vedeţi voi, mă - spunea Părintele - toţi cei care vă feriţi de copii, o să suferiţi!”
 

(Pr. Todor Nichifor - Sibiu)

Vizualizări: 2627 | Adăugat de: mariusdumitru777 | Tag-uri: tot, SUNTEȚI, vai, foc!, Părinte | Evaluare: 2.0/2

Alte articole

În Cine trebuie să credem?

Cruce înseamnă să ducem ceea ce nu ne convine

Diavolul se spală pe mâini de pătimirile noastre

I-am cerut Lui Dumnezeu putere și El mi-a dat încercări ca să devin puternic

Viața-i precum clipa: acum au sunat clopotele de la botez… și acum le auzi pe cele de înmormântare…

Total comentarii : 0
avatar